(fragment II)

Real? by Burtiuc Alexandra Geanina

Luni dimineaţă când am auzit că îmi sună telefonul pentru a mă trezi să merg la şcoală, am fost nevoită să îmi înfrânez impulsul de a-l sparge. Uram din tot sufletul trezitul acesta de dimineaţă. Am amânat alarma pentru zece minute, apoi din nou cu încă zece minute, până când am văzut că se făcuse şapte şi jumătate, iar eu nici măcar nu mă ridicasem din pat. Pe jumătate adormită m-am strecurat la baie pe lângă maşina de spălat din faţa uşii, aplecându-mă să nu dau cu capul de dulapul de deasupra. Nu vroiam să trec prin sufragerie pentru că nu ştiam dacă mai era sau nu Silviu acasă. Mami se mira că încă mai folosesc uşa aceasta pentru a merge la baie, dar în multe situaţii se dovedea extrem de folositoare. Ca acum.

Mi-am dat cu apă rece pe faţă să mă trezesc, mi-am periat dinţi şi m-am întors în cameră pentru a mă îmbrăca. Pentru azi am ales o pereche de pantaloni scurţi cu talie înaltă, de blugi, vopsiți într-o nuanță caldă de maro şi o cămaşă cu mânecă scurtă, în carouri cu albastru, cafeniu și alb. Mi-am luat pe spate un pulover subţire, a cărui nuanță de maro diferea de celelalte două cu care eram deja îmbrăcată şi care îmi ajungea până la jumătatea feselor. M-am încălţat cu o pereche de espadrile crem, iar pe umăr mi-am pus o geanta albă, în care mi-am îndesat ceea ce aveam nevoie azi la școală. Mi-am lăsat părul desfăcut, mi-am aplicat rimel pe gene şi mi-am pus o pereche de cercei albi în urechi.

Pregătirile au durat mai mult decât mă aşteptasem, de unde a rezultat întârzierea mea. Orele începeau la opt, iar eu plecasem de acasă la opt şi cinci minute. Am luat tramvaiul până la şcoală, ceea ce mă făcea să îmi doresc din să am un automibil doar al meu. Era plin de abia se puteau închide ușile, cu mirosurile tipice, dar nu la fel de puternice ... încă. O sunasem pe Ramona pe drum spre stație şi am căzut de acord că nu mai are rost să mergem la prima oră, din moment ce a început deja.

Ramona era singura colegă de clasă cu care comunicam în afara şcolii. Bine, mai sunam şi alte colege, dar doar pentru a mă interesa de data unui test sau de termenul limită al unui referat. Cu Ramona am ajuns să mă împrietenesc, cu toate că nu era o prietenie strânsă. Uneori aveam senzaţia că era doar o prietenie formală, o prietenie care rezistă doar între zidurile şcolii, una care să nu ne facă să ne simţim singure şi ignorate într-o societate care e evident că nu ne acceptă. De fapt eram singurele care nu făceam parte dintr-un „grup”, „bisericuţe” cum le numesc unii. E tipic oricărei clase, dar e exact elementul care fragmentează clasa şi nu o lasă să fie unită. Iar pentru că nici o altă „bisericuţă” nu ne accepta am fost nevoite să ne facem noi „bisericuţa” noastră.

Cu ea m-am înţeles de la bun început, chiar dacă am avut divergenţele noastre. Avea un caracter extrem de instabil, vulcanic, trecând dintr-o stare în alta extrem de repede şi de uşor, şi aveam şi eu momente asemănătoare în acea perioadă specială a lunii, ceea ce ducea mereu la o ceartă, pe care a doua zi o uitam. Pe care preferam să o uităm, mai bine zis. Îmi amintesc că în clasa a X-a am avut de realizat un proiect la chimie împreună. Avusesem de realizat un experiment la alegere şi un poster în care să descriem materialele folosite şi procedeul. Am luat ca reacţie chimică reacţia dintre bicarbonatul de sodiu şi acidul acetic, o reacție exprem de comună și de simplă. Eu făcusem un con de vulcan din lut în orele de sculptură, iar celor două ingrediente am mai adăugat nişte boia de ardei pentru culoare, reacţie care crea imaginea lavei care erupe. Ei îi rămăsese de realizat posterul. Ce muncă obositoare! Cu o zi înainte de prezentarea proiectului mă anunţă telefonic că nu vine a doua zi la şcoală pentru că ea nu vrea să vorbească în faţa clasei. Am explodat ca vulcanul pe care îl creasem. Eram o echipă, iar ea m-a lăsat baltă! Normal că am început să mă cert cu ea pentru asta, pentru că dădea dovadă de atâta imaturitate, iresponsabilitate și lipsă de respect față de munca mea. Şi nu a vrut nicicum să vină. Am fost nevoită să fac eu şi posterul şi să prezint a doua zi în faţa clasei proiectul, în timp ce realizam şi acea reacţie chimică. Am făcut în tocmai şi am primit nota zece. Ramona mă sunase după terminarea orelor pentru a se interesa de nota ei pentru proiectul respectiv. I-am zis că nu ştiu ce notă i-a dat doamna profesor pentru că nu am trecut-o pe proiect. A început să urle la mine că eu nu mă pot numi prietenă pentru ceea ce am făcut. Şi m-a înjurat. Şi m-a jignit.

Atunci i-am explicat, pe un ton ridicat şi plin de furie, cu nişte cuvinte nu prea bine alese, că n-am avut niciun motiv pentru a o trece pe proiect din moment ce nu a contribuit cu nimic la realizarea lui, mai mult, m-a şi lăsat baltă cu o zi înainte şi mi-a mai dat şi de lucru pe deasupra. Şi de ce aş fi fost atât de prietenă faţă de ea, când ea nu a fost cu nimic prietenă faţă de mine?! Un prieten adevărat nu te lasă baltă, ci dimpotrivă, se face de râs alături de tine.

Pe lângă aceste certuri serioase, mai aveam certuri în atelier. Bineînțeles! Ea considera că ştie mai multe decât mine, şi recunosc că în unele privinţe mă întrecea cu mult, dar unei prietene îi explici unde greşeşte şi îi respecţi decizia, nu îi impui ce şi cum să facă. Ea avea senzaţia că dacă îmi spune că nu e bine ceea ce fac sau cum fac, eu o voi asculta şi voi face cum îmi spune ea. Ceea ce era greşit. Vroiam să mă conving, mai ales atunci când nu simțeam că greșesc. De multe ori nici lucrările ei nu erau atât de corecte pe cât ar fi trebuit, dar ea tot de ale mele se lega. Uneori mă demoraliza când îmi vorbea astfel şi mă făcea să mă consider bună de nimic și mă enerva atât de tare încăt rupeam lucrarea şi o luam de la capăt numai pentru a-i demonstra că sunt mai bună decât mă consideră ea.

Concurenţa aceasta dintre noi am simţit-o în permarenţă. Din partea mea era de fapt dorinţa de a avea lucrări bune. Dar din partea ei era mereu dorinţa de a demonstra că e superioară în orice privinţă, că doar ceea ce face ea e bine şi că doar ea ştie să facă acel ceva bine. Cu toate astea, notele mele erau cu mult mai mari decât ale ei, eram mai plăcută de profesori decât era ea, datorită faptului că învăţam şi îmi dădeam silinţa, şi făceam ceva ce ea nu şi-a permis niciodată: visam!

Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu ea şi cu felul ei de a acţiona, dar am acceptat-o, la fel cum m-a acceptat ea pe mine. Nu mai puneam la suflet certurile şi ignoram competiţia tacită dintre noi. Ceea ce s-a demonstrat a fi cea mai înţeleaptă decizie pe care am luat-o în privinţa prieteniei noastre.

În dimineaţa aceasta m-a așteptat la magzinul de lângă şcoală pentru a ne bea bine-meriatata cafeluţă. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni scurţi de blugi, un tricou simplu, verde, o pereche de tenişi în picioare şi o geantă mare, sport, verde-kaki, pe umăr. Părul ei brunet, tuns scurt şi asimetric, era pieptănat, iar machiajul îi lipsea. De obicei folosea fond de ten pentru a-şi acoperi urmele lăsate de acnee. Era de acceaşi înălţime cu mine, şi ne plăcea să ne considerăm de statură medie, chiar dacă multă lume ne spunea că suntem scunde. I-am zâmbit când am dat cu ochii de ea, iar ea mi-a întors zâmbetul. După ce ne-am luat cafeaua şi ne-am așezat pe o bancă din spatele unui bloc de apartamente din apropierea şcolii, am început prin a-i povesti mica mea ceartă cu Silviu de sâmbătă. Nici ea nu avea o părere prea bună despre Silviu. Mi-a dat dreptate, ceea ce ştiam oricum că am. Apoi a început ea să-mi povestească despre week-end-ul pasional petrecut împreună cu iubitul ei Adrian, care era de fapt fratele mai mic al lui Gregor.

Mi-a explicat totul cu lux de amănunte. Nu era pudică, nici ruşinoasă. Era directă și onestă, ca şi mine, aspect care probabil ne-a clădit prietenia. Doar că maniera ei de a spune lucrurilor pe nume te jignea, cânt felul în care o spuneam eu te făcea mai mult să cazi pe gânduri. Cuvintele sunt cele mai la îndemână arme pe care le poți avea. Dar ca orice altă armă, trebuie să ști cum să o folosești.

Pe când terminase ea de descris totul, ajunsesem deja în clasă. Ne-am salutat colegii şi ne-am aşezat în prima bancă de pe rândul de la geam. De acolo puteam să vedem tot ce se petrece în clasă, dar şi să ne întoarcem cu spatele, să ignorăm totul. Ora aceea de limba şi literatura română a venit şi s-a dus. Restul orelor erau anulate deoarece eram nevoiţi să mergem la Teatrul Naţional pentru a expune lucrările pentru prezentarea din ziua următoare.

Ramona mi-a spus de la bun început că nu vine. Nu face față stresului, iar faptul că merge acasă să doarmă o ajută să se relaxeze. Motiv pentru care nu ajuta niciodată la panotarea unei expoziţii. De ce să îşi fi schimbat obiceiul acum? Aşa că după ora de română, ea a plecat acasă, iar eu am mers în atelier. Spre marele nostru ghinion era înnorat și stătea să plouă.

Când am ajuns în ateier am realizat că Dan nu ajunsese, el, cel care ne spunea să fim mereu punctuali. Am întrebat-o pe Otilia, căreia îi spuneam Oti, unde e şi când ajunge. Ea era cea care avusese o conversaţie telefonică cu dânsul. Ne-a zis că Dan încă e acasă, se pregăteşte să vină înspre şcoală. Serios? Au venit profesorii de la celelalte grupe să se intereseze de venirea profesorului nostru şi au fost şi ei informaţi de „venirea” dânsului.

Clasa noastră, cea de artă plastică, era împărţită în trei specializări: pictură, sculptură şi design. Erau numite grupe, iar în aceste grupe noi, elevii, am fost repartizaţi după preferinţele noastre sau ale dirigintelui, în unele cazuri. Eu făceam parte din grupa de pictură, împreună cu Ramona.

Am aşteptat o jumătate de oră şi Dan nu a apărut. Oti l-a mai sunat o dată, iar el acum se încălţa. Deci i-a luat o jumătate de oră doar ca să se îmbrace?! Chiar așa de gras și de încet să fie?

Ceilalţi profesori și-au pierdut răbdarea şi au decis să nu-l mai aşteapte. Au comandat taxiuri cu remorcă pentru a ne putea transporta lucrările. Când a ajuns unul dintre ele ni s-a spus să ne grăbim să ne ducem lucrările în mașină. Fiecare a pus mâna pe lucrarea lui. Apoi s-au întors după lucrările celor care nu erau prezenţi.

- Hei, eu am nevoie de ajutor. Nu pot duce suportul ăsta singură, i-am anunţat.

A venit Claudiu să mă ajute să car suportul. Era din lemn masiv şi greu, greutate la care mai contribuiau şi bucăţile de plexiglas. Claudiu a prins de un capăt, iar eu celălalt. La jumătatea drumului până la uşă realizasem că voi avea nevoie la prezentare şi de suportul pe care îl pusesem în atelier.

- Ăăă, Alex! Mă ajuţi şi tu, te rog, l-am strigat pe singurul coleg pe care l-am vazut prin preajmă.

- Da. Cu ce să te ajut? m-a întrebat el.

- I-a suportul ăla, te rog, şi du-l la maşină. Îi arătasem suportul cu o înclinare a capului.

Îl luase şi plecase înaintea noastră. Suportul acela era mult mai uşor. De ce nu l-am luat eu? Când am ajuns afară, ploaia cădea lină peste noi. Aveam noroc că lemnul era lăcuit şi norii erau pictaţi cu culori de ulei, nefiind afectați de ploaie. M-am urcat în cabina maşinii alături de şofer şi Oti. Profesoara grupei de design i-a dat Otiliei bani pentru a plăti când ajungem la destinaţie.

- Oti, unde e Dan? Am întrebat-o pe un ton neutru, dar înfuriată la maximum de absenţa lui.

- A zis că ne vedem direct la teatru din moment ce am plecat de la şcoală, mi-a răspuns ea agitată. Se pare că nu am fost singura care i-a pus întrebarea asta.

- A, deci totuşi are de gând să vină, am zis şi eu pe un ton rece şi ironic.

Într-un moment ca acesta Dan nu face altceva decât să pună paie pe foc agitaţiei generale.

Oti îi sunase pe colegii care ajunseseră deja la teatru pentru a veni să ne ajute să ducem lucrările sus. De data aceasta m-a ajutat Laura să duc lucrarea. Aveam de urcat cu ea trei etaje, dar ne-am descurcat. Celălat suport era deja sus. Nu am văzut cine l-a dus, dar era bucuroasă că puteam să pun o dată jos lucrarea.

Îmi rezervasem un loc în faţa unui geam. Era absolut necesar ca lumina să vină din spatele lucrările. Doar aşa norii aveau transparenţă.

Spre surprinderea mea Dan era acolo. Îl vedeam cum se plimbă agitat de la un elev la altul. Încerca să găsească loc pentru lucările nostre. M-am dus să-l anunț că  lucrarea mea va rămâne în fața acelei ferestre, iar tablourile vor veni puse pe peretele de lângă aceasta. M-a ignorat complet. Ca de obicei!

Era o harababură totală. Cei de la sculptură şi-au înşirat panourile cu pozele ale lucrărilor lor pe peretele din dreapta, iar pe cel din stânga erau aşezate lucrările de mari dimensiuni ale fetelor de la design. Restul sălii era pentru grupa noastră. Doar că era prea puţin loc pentru sumedenia de lucrări și dimensiunile mari pe care acestea le aveau. Unii din colegii mei aveau câte două lucrări în format de 50x70 centimetri. Iar Dan nu ştia cum să le închesuie ca să arate bine prezentarea. Era limpede că ceilalți doi profesori au făcut totul pentru a se răzbuna pe Dan pentru dezinteresul acordat de el acestei expoziţii, negândindu-se de fapt că elevii sunt cei care suportă consecințele războiului lor. Când a realizat că colegii lui au făcut-o din adins, s-a evaporat. La un moment dat am întrebat-o pe Laura dacă nu ştie cumva unde dispăruse, din moment ce lucrările noastre erau singurele care nu erau puse pe pereți.

- E afară. Fumează şi îşi bea cafeaua, mi-a răspuns ea aparent indiferentă.

- Bine că el stă liniştit la o cafea, când noi ne chinuim ca proştii să ne punem lucrările pe pereţi! Cel care vorbise era Alex.

M-am dus să îmi iau sandvişul din geantă, iar când am luat prima muşcătură a apărut şi Dan. S-a îndreptat spre Alina, o fată timidă, mică de statură şi firavă.

- Unde e trusa aia de care ţi-am zis la telefon? a întrebat-o Dan pe Alina, răstindu-se la ea mai tare decât era cazul.

- În atelier! i-a răspuns ea vădit uimită de întrebare.

- Cum se poate aşa ceva? De ce n-ai adus-o? Acolo aveam ciocanul şi cuiele şi sârma, a început Dan să urle la ea.

- Dar nu mi-ai zis să o aduc! i-a zis Alina, care mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi. M-ai întrebat doar dacă e în atelier. Nu mi-ai zis că ai nevoie de ea.

- Dar de ce crezi că te-am întrebat dacă e acolo? a urlat Dan.

Atunci m-am enervat şi am intervenit. Alina nu merita să devină sacul de box a lui Dan când de fapt el era vinovat pentru întreaga situație.

- Auzi Dan, dacă erai în atelier la ora zece, aşa cum am stabilit, acum trusa era aici. Încetează să mai dai vina pe Alina pentru că tu n-ai fost capabil să te trezeşti de dimineaţă, i-am trântit-o eu pe un ton care mocnea de furie.

- Iar te bagi tu în seamă! Cu tine vorbeam? m-a întrebat el pe un ton aprins care cuprindea toată ranciuna ce mi-o poartă.

- Nu. Dar nici nu te las să urli la Alina pentru greşeala ta, i-am răspuns.

Toată sala a amuţit. Toţi ochii erau aţintiţi aspura noastră. Nu-i vedeam, dar îi simțeam.

- Ia vezi-ţi tu de sandvişul ăla şi nu te mai băga în treburile mele, mi-a zis Dan.

- Din păcate treaba ta ne priveşte pe toţi şi n-am de gând să tac atâta timp cât te compoţi atât de iresponsabil într-o situație atât de importantă, i-am aruncat replica în care se simţea dezgustul.

- Taci odată! mi-a zis în timp ce făcea nişte paşi apăsaţi spre perete pentru a studia cuiul înfipt acolo.

- Nu. Dacă toţi au de gând să tacă în faţa ta, și să comenteze când tu nu îi poţi auzi, eu îţi voi spune în faţă ce am de zis. Începea să crească agitaţia în mine. Nu eşti capabil să îţi asumi răspunderea pentru propriile fapte, darămite să faci ceva pentru noi. Şi nu da vina pe noi pentru că tu nu ai ustensilele necesare la tine. Cum am mai spus-o: dacă veneai la zece în atelier, le aveai. Aşa că acum tu să taci şi să rezolvi toată îmbârligătura în care ne-ai băgat.

- Iar te trezeşti tu să îmi dai lecţii mie?! Orgoliul şi mândria îi erau rănite, doar era un profesor pus la punct de un elev. Tu, pitico, te trezeşti să îmi spui mie ce să fac?

A vrut să mai continuie, dar l-am întrerupt:

- Da, pitica de mine îţi dă lecţii. Nu-ţi convine? Nu mă interesează.

- Hai, du-te o dată de aici şi nu mă mai enerva, pitico. Pentru că nu eşti altceva decât un vierme care mestecă nişte carne şi se crede tigru. Cară-te! Urla în timp ce îmi arunca vorbe care credea că mă vor durea, şi se îndrepta spre celălat capăt al sălii, înspre ieşire.

- Auzi Dan, dacă tot te crezi tu atât de „tigru”, de ce fugi din fața unei lupte? Petru că o poți câștiga, așa-i? Să îţi zic ceva ce mi-ai zis tu odata: MARŞ!

I-am întors spatele și m-am îndreptat spre toaletă.

- Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu un profesor? Am auzit vocea piţigăiată a profesoarei de design. Ştiam că mie mi se adresa.

M-am întors înspre ea, cu aceeași privire cruntă pe care i-o adresasem lui Dan.

- Dacă el îşi permite să îmi vorbească aşa, eu de ce nu mi-aș permite? Din câte îmi amintesc eu un profesor este mai presus de un elev, pentru că în democrație cu toții suntem egali! Și avem dreptul de a ne spune părerile, i-am zis dânsei pe un ton arogant.

- Mie nu-mi vorbeşti aşa, domnişoară!

- Nici dumneavoastră să nu-mi da-ți lecții mie! Nu eu sunt cea care are nevoie de ele, i-am trântit-o eu.

- Ţi-am zis să nu-mi vorbeşti aşa, a început ea să ridice tonul.

- Şi eu v-am rugat să-mi daţi pace! Tonul meu nu a fost doar ridicat, dar era şi plin de furie necontrolată.

Profesoara mi-a mai aruncat o ultimă privire ucigătoare, şi şi-a văzut mai departe de ale ei. Dan nu mai era în sală. Iar restul colegilor au început treptat să vorbească şi să îşi vadă de treburile lor.

- Să şti că ai avut dreptate, mi-a zis șoptit Alex. Nici nu îl auzisem apropiindu-se.

- Uite Alex, n-am nevoie de susţinerea ta. Dacă ai considerat că am dreptate trebuia să mă fi susţinut când a fost momentul. Acum vorbești degeaba.

Și mi-am continuat drumul spre toaletă.

SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC