(fragment)

II

            Sunt în tramvai în drum spre casă. Am ocupat un loc lângă o fereastră deschisă pentru a prinde o gură de aer proaspăt. În tramvaie rar găsești așa ceva. În perioada aceasta caldă tramvaiele au un miros de transpirație stătută și acrită, datorită efectului de saună pe care îl are. Dar mai sunt și unele mirosuri ale căror origine nu îmi doresc să o cunosc.

            E după-amiază, soarele e trecut cu puțin de mijlocul boltei cerești. Cerul e senin, vântul adie rar, tipic pentru o zi a începutului de iunie. Aștept cu nerăbdare să ajung acasă. Nu că mi-ar displace atât de mult la școală, oricum e ultimul meu an și ceva îmi spune că îmi va lipsi toată hărmălaia caracteristică liceului, doar că sunt extenuată. Pregătirile de pe ultima sută de metri sunt întotdeauna cele care te stresează şi te epuizează psihic. Cu toate că îmi doresc să trag un pui de somn, fratele meu hiperactiv sigur nu va lăsa. Va ajunge și el în curând acasă, împreună cu mami. Din acest motiv, în loc să lenevesc, prefer să îmi găsesc o activitate până diseară, când voi putea să dorm liniștită...

... și cred că știu ce anume voi face.

            Nici nu îmi pot aminti la ce m-am gandit tot drumul, știu doar că am ajuns în fața blocului la un moment dat și am fost nevoită să îmi caut cheile în geanta mult prea plină cu lucruri pe care le consideram utile, dar pe care nu le foloseam niciodată. Totuși le-am gasit repede. O fi geanta mea plină, dar știu unde să gasesc fiecare lucru din ea. Am deschis ușa de la intrarea în bloc și m-am îndreptat spre lift. Lociuam la etajul cinci, într-un bloc de apartamente cu zece etaje, și nu aveam de gând să urc acele etaje pe scări, așa cum de altfel face frățiorul meu când i se permite.

            Spre marea mea bucurie nu era nimeni acasă. Astfel am putut să îmi fac puțin de cap. M-am descălțat, mi-am schimbat blugii cu o pereche de pantaloni mult mai largi și mai comozi, iar sutienul și tricoul cu mâneci bufante le-am dat la schimb pentru tricoul meu preferat, de bumbac, cu imprimeu cu văcuțe. Mi-am prins părul învârful capului cu un elastic într-un coc special, care adăuga zece centimetri înâlțimii mele. Am căutat ceva de mâncare în frigiderul de pe hol şi am tulit-o în cameră. Am mâncat în fața monitorului calculatorului fără ca cineva să îmi disturbe această plăcere vinovată. Am căutat episodul la care rămăsesem cu o seară în urmă din anime-ul pe care am început să-l urmăresc. Anime-ul e mult prea captivant pentru a-mi putea dezlipi ochii de pe monitor. Death Note. Un anime mai bun decăt orice film polițist pe care l-am văzut vreodată. Și am văzut atât de multe... Trebui să recunosc că Yagami Light, personajul principal, nu are tocmai o motivație exactă pentru acțiunile lui, în afară de simpla dorință de a-i pedepsi pe cei care au făcut vreun rău altei persoane, dar felul în care acționează și faptul ca e un geniu diabolic, m-au captivat de la primul episod. Probabil îmi place atât de mult pentru că uneori și eu am acel zâmbet diabolic pe buze. Sau pentru că, probabil, aș reacționa la fel dacă aș avea puterea pe care o are el. Să pot omorî pe oricine, în orice mod, oriunde s-ar afla, doar prin simplul fapt că îi scriu numele într-un caiet... Poate sunt puţin cam sadică, dar dorința de a face rău altora e datorată răului pricinuit ție, de către alții. Dar cu toate astea, orice putere ai avea, întotdeauna trebuie să dai socoteală altora pentru faptele tale. Iar Yagami Light e urmărit de polițit deoarece e considerat un criminal. Serios? Că poliția e atât de incoruptibilă și de pură și de dreaptă încât atunci când împușcă pe cineva o numesc autoapărare.

            Din păcate n-am reușit să văd decât trei episoade până să ajungă acasă mami împreună cu Manael, frățiorul meu. Manea a împlinit șase ani luna trecută, în data de douăzeci și unu a lunii, şi mai merge la grădiniţă încă o lună, ca din septembrie să înceapă şi el şcoala, în clasa zero. Are minunatul obicei de a da buzna în camera mea de fiecare dată când ajunge acasă, fără a-i păsa prea mult de ce fac în acel moment. Nu că aș avea ceva de ascuns... Doar că e totuşi camera mea, iar el va fi în curând destul de mare să înţeleagă de ce avem sisteme diferite de urinare.

            - Nu mai intra încălțat în cameră, Manea! i-am spus când a dat buza ca un tanc în cameră. Era felul în care îmi plăcea să îl strig. Nu îmi pot explica ce ciudățenii i-o fi trecut mamei prin cap când i-a dat numele acesta. Dezbracă-te, te rog, și îmi poți povesti după aia ce jucărie ți-a arătat Robi azi, bine?

            A plecat fără a mai scoate o vorba, dar am putut vedea în ochii lui albaștrii o sclipire de  încântare când i-am spus că îi voi asculta povestioara. Oricum nu aveam de ales. Așa că am ieșit din cameră, am salutat-o și pe mami și m-am dus în micuța bucătărie, acolo unde știam că va merge ea pentru a-și aprinde mult așteptata țigară, și unde ne va urma, fără dar şi poate, Manea. Pe când mamei ii rămăsese o jumătate de țigară de fumat, după ce Manea ne-a explicat că colegul lui de grădiniță, Robi, are o pisica de pluș care repetă toate zgomotele pe care le aude, și cât de mult își dorește și el una exact la fel, mami l-a trimis pe Manea în camera lui să se uite la televizor, pe postul de desene animate. După ce micuțul a plecat, m-a întrebat:

            - Cum a fost azi la școală? Fața îi trăda oboseala. Sub ochii ei verzi avea dungi mai închise la culoare decât tenul ei alb, care păreau mai mult negre decât violet, iar ridurile ușoare din jurul ochilor și gurii păreau mai adâncite.

            - Bine, i-am răspuns cu jumătate de gură. Dan, adică minunatul meu profesor de pictură, mă stresează din nou cu coloratul lui. După părerea lui norii mei nu sunt destul de colorați.

            - Nici acum nu e de acord cu lucrarea ta pentru atestat? a întrebat pe un ton neutru, parcă plictisită de subiectul acesta.

            - Normal că nu. I-am încălcat cuvântul de prea multe ori ca să îi mai placă orice din ceea ce fac, să nu mai spun că ceea ce l-a deranjat pe el cel mai tare a fost faptul că nu am facut lucrarea așa cum și-a imaginat-o el. De parcă aş putea.

            - Din păcate știu, răspunse ea cu un oftat. Lasă, numai să iasă bine prezentarea, că pe urmă scapi de el. S-a îndreptat spre figiderul din holul de la intrare pentru a-și lua ceva de mâncare, după care a disparut în baie.

Rămăsesem pentru câteva minute sigură în bucătărie.

            În acest scurt timp mi-au fulgerat prin minte imaginile cu ceea ce se petrecuse azi la școală. Avusesem șase ore de atelier, asta însemnând șase ore în care să finisăm lucrarile de atestare a competenţelor profesionale, care saptămâna viitoare vor fi prezentate în incinta Teatrului Național al orașului. Evident că toate acestea se vor întâmlpa în fața a oricui va dori să fie acolo. Lucrarea mea era gata de o săptămână. Iar lucrarea constă în cinci bucăți de plexiglas, fiecare cu latura de câte un metru și cu grosimea de 2 milimetri, fixate într-un suport de lemn. Ideea nu era atât de unică pe cât crezusem inițial, dar era nonconvențională, ceva diferit de ceea ce făceau colegii mei, care au abordat doar pictura clasică, pe pânză. Acesta a fost motivul inițial al certurilor mele cu profesorul de pictură, Dan. Faptul că l-am ignorat și am pictat nori pe plexiglasul respectiv, l-a înfuriat. Îmi zisese și că nu am atât de multe cunoștinte de pictură pentru a fi capabilă să pictez nori, ceea ce m-a înfurit pe mine. Am vrut să încerc și indiferent cât de dificil e nu am de unde să știu dacă pot sau nu până nu încerc. Și poate nu o să iasă din prima încercare, poate o să iasă din a o mia incercare... Dar și așa, îmi place să le demonstrez oamenilor că mă subestimează. Ceea ce bineînțeles am și făcut.

            Puteam să îmi dau și singură seama că nu s-a așteptat ca lucrarea să iasă atât de bine. Mi-a plăcut că majoritatea colegilor de clasă, și nu numai, mi-au lăudat lucrarea. Un profesor care predă grafica mi-a zis că îi place foarte mult conceptul lucrării. Dar pentru Dan nu era suficient. Tot timpul găsea ceva de obiectat. Iar de multe ori nu aveam dispoziția necesară pentru a-l asculta și nici nu mă puteam abține să nu îi arunc câte o replică usturătoare, pe care de altfel o merita din plin.

            Asta s-a întâmplat și astăzi. Când am intrat în atelier, a început prin a se lega de mine pentru că întarziasem. Ajunsesem la opt și jumătate în clasă.

            - Nici tu n-ai fost punctual, cum nu ești niciodată. Ai trecut pe lângă mine cu mașina acum cinci minute. De ce m-aș grăbi la școală, dacă aștept o oră ca tu să îți faci apariția?

            - Iar te găsești tu să-mi dai lecții mie? O pișpirică ca tine?

            - Esențele tari se țin în sticluțe mici, i-am raspuns pe un ton arogant.

            Puțini au curajul să îi vorbească în acest mod unui profesor, dar eu nu ma număr printre ei. Respectul se câștigă prin faptul că-i respecți pe alții din jurul tău. Din păcate, respectul meu pentru el se dusese pe apa sâmbetei, în momentul în care m-a trimis la bibliotecă să fac studii pentru că nu am știut să desenez un cilindru culcat. Replica mea de atunci a declanșat războiul care a continuat până în momentul de față: „Tu pentru ce ești aici? Să ne fii paznic sau profesor?”.

            Am avut atât de multe certuri încât nici nu mi le mai pot aminti pe toate, majoritatea dintre ele începute de la stupizenii. Astăzi mi-a spus din nou că lucrarea mea e jalnică și că nu se poate numi pictură ceea ce fac eu. Mie lucrarea mi se pare bună. Încă stau și mă gândesc la ce vroia să se refere când i-mi spunea să fac structură norilor. Dacă se referă la transparența lor specifică, pentru că oricum nu sunt mai mult decât niște vapori de apă adunați sau împrăștiați de vânt, atunci le-am facut-o. Dar uneori norii sunt atât de compați încât nu îi poți numi transparenți. Dacă se referă la formă... Norii nu au o formă concretă și nici nu vor avea vreodată deoarece pot avea orice formă existentă. AHH!!

            - La ce te gândești? am auzit o voce puternică lângă mine. Am tresărit. Era mami care se întoarsese în bucătărie pentru a mânca.

            - Mă gândeam dacă mâine dimineață o să trebuiască să stau cu Manea. Ai fost sâmbăta trecută la lucru. Mergi și mâine? am spus eu primul lucru care mi-a trecut prin cap în acel moment. Nu vroiam să îi mai povestesc de certurile mele cu Dan. Era la fel de sătulă de povestea asta pe cât eram și eu.

            -Nu, dar m-am programat la coafor. Merg să mă vopsesc. Poate merg și la cosmetică, zise ea nehotărâtă.

            Avea părul șaten, cel pe care mi l-a dăruit și mie, dar îi placea să se vopsească brunetă. Era un contrast care îi stătea ciudat de bine. Pielea ei albă contrasta puternic cu nuanța închisă a părului ei, iar ochii ei verzi străluceau datorită contrastului. Părul îi era scurt, abia îi ajungea până la umeri, tuns în stil „Cleopatra”,  iar rădăcinile crescute erau destul de evidente.

            - Deci Silviu nu vine în seara asta acasă? am întrebat-o.

            Silviu Timoran era insuportabilul meu tată vitreg. Mami a divorțat de tati cu aproape nouă ani în urmă. S-a recăsătorit cu acest Silviu, care l-a început mi s-a părut prietenos și ne înțelegeam surprinzător de bine. Problemele au apărut când a încercat el să facă pe tatăl cu mine, ceea ce eu nu aveam nevoie, din moment ce aveam unul, indiferent cum era acesta. Manea este copilul lui. Iar problemele s-au înmulțit de când Manea a venit pe lume, iar Manea e nevinovatul prins la mijloc în toată povestea asta.

            - Nu. Vine mâine, la amiază.

            Spre bucuria mea, Silviu era șofer de tir. Transporta maşini în ţară. Venea acasă abia la sfărșit de săptămână și stătea maximum trei zile. Era suficient pentru a-mi dori ca în acele zile să mă evapor de pe suprafaţa Pământului.

            - Vine tati mâine? a întrebat Manea, care în acea clipă venise în bucătărie.

            - Da. Și până atunci o să stai cu mine, i-am răspuns. Când te trezești să vii în camera mea.

            - Da! mi-a răspuns el cu entuziasm, mai mult pentru venirea tatălui lui, decât de perspectiva de a rămâne cu mine.

            - Casiana, mâine, te rog, să aspiri, mi-a zis mama. Poate că nu o să termini până ajung eu  acasă, dar măcar să te apuci de lucru.

            - Dar unde mergi, mami? a intrebat-o Manea vizibil întristat.

            - La coafor, i-a răspuns ea zâmbind.

            - Să te faci frumoasă? a întrebat el buimacit.

            - Da, i-a zis ea râzând. Zâmbeam și eu. E ciudat cum a reținut el termenul acesta.

            Pofticios ca orice copil, s-a dus să vadă ce mânca mami, iar ea i-a dat și lui. I-am lăsat în bucătărie deoarece am auzit că îmi sună telefonul în cameră. Până am ajuns la el, n-a mai sunat. Am verificat de la cine era apelul. Era de la Gregor. 


SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC