(fragment)

II

            Sunt în tramvai în drum spre casă. Am ocupat un loc lângă o fereastră deschisă pentru a prinde o gură de aer proaspăt. În tramvaie rar găsești așa ceva. În perioada aceasta caldă tramvaiele au un miros de transpirație stătută și acrită, datorită efectului de saună pe care îl are. Dar mai sunt și unele mirosuri ale căror origine nu îmi doresc să o cunosc.

            E după-amiază, soarele e trecut cu puțin de mijlocul boltei cerești. Cerul e senin, vântul adie rar, tipic pentru o zi a începutului de iunie. Aștept cu nerăbdare să ajung acasă. Nu că mi-ar displace atât de mult la școală, oricum e ultimul meu an și ceva îmi spune că îmi va lipsi toată hărmălaia caracteristică liceului, doar că sunt extenuată. Pregătirile de pe ultima sută de metri sunt întotdeauna cele care te stresează şi te epuizează psihic. Cu toate că îmi doresc să trag un pui de somn, fratele meu hiperactiv sigur nu va lăsa. Va ajunge și el în curând acasă, împreună cu mami. Din acest motiv, în loc să lenevesc, prefer să îmi găsesc o activitate până diseară, când voi putea să dorm liniștită...

... și cred că știu ce anume voi face.

            Nici nu îmi pot aminti la ce m-am gandit tot drumul, știu doar că am ajuns în fața blocului la un moment dat și am fost nevoită să îmi caut cheile în geanta mult prea plină cu lucruri pe care le consideram utile, dar pe care nu le foloseam niciodată. Totuși le-am gasit repede. O fi geanta mea plină, dar știu unde să gasesc fiecare lucru din ea. Am deschis ușa de la intrarea în bloc și m-am îndreptat spre lift. Lociuam la etajul cinci, într-un bloc de apartamente cu zece etaje, și nu aveam de gând să urc acele etaje pe scări, așa cum de altfel face frățiorul meu când i se permite.

            Spre marea mea bucurie nu era nimeni acasă. Astfel am putut să îmi fac puțin de cap. M-am descălțat, mi-am schimbat blugii cu o pereche de pantaloni mult mai largi și mai comozi, iar sutienul și tricoul cu mâneci bufante le-am dat la schimb pentru tricoul meu preferat, de bumbac, cu imprimeu cu văcuțe. Mi-am prins părul învârful capului cu un elastic într-un coc special, care adăuga zece centimetri înâlțimii mele. Am căutat ceva de mâncare în frigiderul de pe hol şi am tulit-o în cameră. Am mâncat în fața monitorului calculatorului fără ca cineva să îmi disturbe această plăcere vinovată. Am căutat episodul la care rămăsesem cu o seară în urmă din anime-ul pe care am început să-l urmăresc. Anime-ul e mult prea captivant pentru a-mi putea dezlipi ochii de pe monitor. Death Note. Un anime mai bun decăt orice film polițist pe care l-am văzut vreodată. Și am văzut atât de multe... Trebui să recunosc că Yagami Light, personajul principal, nu are tocmai o motivație exactă pentru acțiunile lui, în afară de simpla dorință de a-i pedepsi pe cei care au făcut vreun rău altei persoane, dar felul în care acționează și faptul ca e un geniu diabolic, m-au captivat de la primul episod. Probabil îmi place atât de mult pentru că uneori și eu am acel zâmbet diabolic pe buze. Sau pentru că, probabil, aș reacționa la fel dacă aș avea puterea pe care o are el. Să pot omorî pe oricine, în orice mod, oriunde s-ar afla, doar prin simplul fapt că îi scriu numele într-un caiet... Poate sunt puţin cam sadică, dar dorința de a face rău altora e datorată răului pricinuit ție, de către alții. Dar cu toate astea, orice putere ai avea, întotdeauna trebuie să dai socoteală altora pentru faptele tale. Iar Yagami Light e urmărit de polițit deoarece e considerat un criminal. Serios? Că poliția e atât de incoruptibilă și de pură și de dreaptă încât atunci când împușcă pe cineva o numesc autoapărare.

            Din păcate n-am reușit să văd decât trei episoade până să ajungă acasă mami împreună cu Manael, frățiorul meu. Manea a împlinit șase ani luna trecută, în data de douăzeci și unu a lunii, şi mai merge la grădiniţă încă o lună, ca din septembrie să înceapă şi el şcoala, în clasa zero. Are minunatul obicei de a da buzna în camera mea de fiecare dată când ajunge acasă, fără a-i păsa prea mult de ce fac în acel moment. Nu că aș avea ceva de ascuns... Doar că e totuşi camera mea, iar el va fi în curând destul de mare să înţeleagă de ce avem sisteme diferite de urinare.

            - Nu mai intra încălțat în cameră, Manea! i-am spus când a dat buza ca un tanc în cameră. Era felul în care îmi plăcea să îl strig. Nu îmi pot explica ce ciudățenii i-o fi trecut mamei prin cap când i-a dat numele acesta. Dezbracă-te, te rog, și îmi poți povesti după aia ce jucărie ți-a arătat Robi azi, bine?

            A plecat fără a mai scoate o vorba, dar am putut vedea în ochii lui albaștrii o sclipire de  încântare când i-am spus că îi voi asculta povestioara. Oricum nu aveam de ales. Așa că am ieșit din cameră, am salutat-o și pe mami și m-am dus în micuța bucătărie, acolo unde știam că va merge ea pentru a-și aprinde mult așteptata țigară, și unde ne va urma, fără dar şi poate, Manea. Pe când mamei ii rămăsese o jumătate de țigară de fumat, după ce Manea ne-a explicat că colegul lui de grădiniță, Robi, are o pisica de pluș care repetă toate zgomotele pe care le aude, și cât de mult își dorește și el una exact la fel, mami l-a trimis pe Manea în camera lui să se uite la televizor, pe postul de desene animate. După ce micuțul a plecat, m-a întrebat:

            - Cum a fost azi la școală? Fața îi trăda oboseala. Sub ochii ei verzi avea dungi mai închise la culoare decât tenul ei alb, care păreau mai mult negre decât violet, iar ridurile ușoare din jurul ochilor și gurii păreau mai adâncite.

            - Bine, i-am răspuns cu jumătate de gură. Dan, adică minunatul meu profesor de pictură, mă stresează din nou cu coloratul lui. După părerea lui norii mei nu sunt destul de colorați.

            - Nici acum nu e de acord cu lucrarea ta pentru atestat? a întrebat pe un ton neutru, parcă plictisită de subiectul acesta.

            - Normal că nu. I-am încălcat cuvântul de prea multe ori ca să îi mai placă orice din ceea ce fac, să nu mai spun că ceea ce l-a deranjat pe el cel mai tare a fost faptul că nu am facut lucrarea așa cum și-a imaginat-o el. De parcă aş putea.

            - Din păcate știu, răspunse ea cu un oftat. Lasă, numai să iasă bine prezentarea, că pe urmă scapi de el. S-a îndreptat spre figiderul din holul de la intrare pentru a-și lua ceva de mâncare, după care a disparut în baie.

Rămăsesem pentru câteva minute sigură în bucătărie.

            În acest scurt timp mi-au fulgerat prin minte imaginile cu ceea ce se petrecuse azi la școală. Avusesem șase ore de atelier, asta însemnând șase ore în care să finisăm lucrarile de atestare a competenţelor profesionale, care saptămâna viitoare vor fi prezentate în incinta Teatrului Național al orașului. Evident că toate acestea se vor întâmlpa în fața a oricui va dori să fie acolo. Lucrarea mea era gata de o săptămână. Iar lucrarea constă în cinci bucăți de plexiglas, fiecare cu latura de câte un metru și cu grosimea de 2 milimetri, fixate într-un suport de lemn. Ideea nu era atât de unică pe cât crezusem inițial, dar era nonconvențională, ceva diferit de ceea ce făceau colegii mei, care au abordat doar pictura clasică, pe pânză. Acesta a fost motivul inițial al certurilor mele cu profesorul de pictură, Dan. Faptul că l-am ignorat și am pictat nori pe plexiglasul respectiv, l-a înfuriat. Îmi zisese și că nu am atât de multe cunoștinte de pictură pentru a fi capabilă să pictez nori, ceea ce m-a înfurit pe mine. Am vrut să încerc și indiferent cât de dificil e nu am de unde să știu dacă pot sau nu până nu încerc. Și poate nu o să iasă din prima încercare, poate o să iasă din a o mia incercare... Dar și așa, îmi place să le demonstrez oamenilor că mă subestimează. Ceea ce bineînțeles am și făcut.

            Puteam să îmi dau și singură seama că nu s-a așteptat ca lucrarea să iasă atât de bine. Mi-a plăcut că majoritatea colegilor de clasă, și nu numai, mi-au lăudat lucrarea. Un profesor care predă grafica mi-a zis că îi place foarte mult conceptul lucrării. Dar pentru Dan nu era suficient. Tot timpul găsea ceva de obiectat. Iar de multe ori nu aveam dispoziția necesară pentru a-l asculta și nici nu mă puteam abține să nu îi arunc câte o replică usturătoare, pe care de altfel o merita din plin.

            Asta s-a întâmplat și astăzi. Când am intrat în atelier, a început prin a se lega de mine pentru că întarziasem. Ajunsesem la opt și jumătate în clasă.

            - Nici tu n-ai fost punctual, cum nu ești niciodată. Ai trecut pe lângă mine cu mașina acum cinci minute. De ce m-aș grăbi la școală, dacă aștept o oră ca tu să îți faci apariția?

            - Iar te găsești tu să-mi dai lecții mie? O pișpirică ca tine?

            - Esențele tari se țin în sticluțe mici, i-am raspuns pe un ton arogant.

            Puțini au curajul să îi vorbească în acest mod unui profesor, dar eu nu ma număr printre ei. Respectul se câștigă prin faptul că-i respecți pe alții din jurul tău. Din păcate, respectul meu pentru el se dusese pe apa sâmbetei, în momentul în care m-a trimis la bibliotecă să fac studii pentru că nu am știut să desenez un cilindru culcat. Replica mea de atunci a declanșat războiul care a continuat până în momentul de față: „Tu pentru ce ești aici? Să ne fii paznic sau profesor?”.

            Am avut atât de multe certuri încât nici nu mi le mai pot aminti pe toate, majoritatea dintre ele începute de la stupizenii. Astăzi mi-a spus din nou că lucrarea mea e jalnică și că nu se poate numi pictură ceea ce fac eu. Mie lucrarea mi se pare bună. Încă stau și mă gândesc la ce vroia să se refere când i-mi spunea să fac structură norilor. Dacă se referă la transparența lor specifică, pentru că oricum nu sunt mai mult decât niște vapori de apă adunați sau împrăștiați de vânt, atunci le-am facut-o. Dar uneori norii sunt atât de compați încât nu îi poți numi transparenți. Dacă se referă la formă... Norii nu au o formă concretă și nici nu vor avea vreodată deoarece pot avea orice formă existentă. AHH!!

            - La ce te gândești? am auzit o voce puternică lângă mine. Am tresărit. Era mami care se întoarsese în bucătărie pentru a mânca.

            - Mă gândeam dacă mâine dimineață o să trebuiască să stau cu Manea. Ai fost sâmbăta trecută la lucru. Mergi și mâine? am spus eu primul lucru care mi-a trecut prin cap în acel moment. Nu vroiam să îi mai povestesc de certurile mele cu Dan. Era la fel de sătulă de povestea asta pe cât eram și eu.

            -Nu, dar m-am programat la coafor. Merg să mă vopsesc. Poate merg și la cosmetică, zise ea nehotărâtă.

            Avea părul șaten, cel pe care mi l-a dăruit și mie, dar îi placea să se vopsească brunetă. Era un contrast care îi stătea ciudat de bine. Pielea ei albă contrasta puternic cu nuanța închisă a părului ei, iar ochii ei verzi străluceau datorită contrastului. Părul îi era scurt, abia îi ajungea până la umeri, tuns în stil „Cleopatra”,  iar rădăcinile crescute erau destul de evidente.

            - Deci Silviu nu vine în seara asta acasă? am întrebat-o.

            Silviu Timoran era insuportabilul meu tată vitreg. Mami a divorțat de tati cu aproape nouă ani în urmă. S-a recăsătorit cu acest Silviu, care l-a început mi s-a părut prietenos și ne înțelegeam surprinzător de bine. Problemele au apărut când a încercat el să facă pe tatăl cu mine, ceea ce eu nu aveam nevoie, din moment ce aveam unul, indiferent cum era acesta. Manea este copilul lui. Iar problemele s-au înmulțit de când Manea a venit pe lume, iar Manea e nevinovatul prins la mijloc în toată povestea asta.

            - Nu. Vine mâine, la amiază.

            Spre bucuria mea, Silviu era șofer de tir. Transporta maşini în ţară. Venea acasă abia la sfărșit de săptămână și stătea maximum trei zile. Era suficient pentru a-mi dori ca în acele zile să mă evapor de pe suprafaţa Pământului.

            - Vine tati mâine? a întrebat Manea, care în acea clipă venise în bucătărie.

            - Da. Și până atunci o să stai cu mine, i-am răspuns. Când te trezești să vii în camera mea.

            - Da! mi-a răspuns el cu entuziasm, mai mult pentru venirea tatălui lui, decât de perspectiva de a rămâne cu mine.

            - Casiana, mâine, te rog, să aspiri, mi-a zis mama. Poate că nu o să termini până ajung eu  acasă, dar măcar să te apuci de lucru.

            - Dar unde mergi, mami? a intrebat-o Manea vizibil întristat.

            - La coafor, i-a răspuns ea zâmbind.

            - Să te faci frumoasă? a întrebat el buimacit.

            - Da, i-a zis ea râzând. Zâmbeam și eu. E ciudat cum a reținut el termenul acesta.

            Pofticios ca orice copil, s-a dus să vadă ce mânca mami, iar ea i-a dat și lui. I-am lăsat în bucătărie deoarece am auzit că îmi sună telefonul în cameră. Până am ajuns la el, n-a mai sunat. Am verificat de la cine era apelul. Era de la Gregor. 


SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC

FÂNTÂNA / THE FOUNTAIN BY MARCEL DUCHAMP

RO:

Marcel Duchamp este considerat unul dintre cei mai influenti artiști ai secolului XX și e unul dintre puținii artiști care nu pot fi categorisiți într-un stil sau o mișcare artistică. Chiar dacă de majoritate e considerat a fi un Dadaist, deoarece perioada dadaista este climaxul carierei sale artistice, poate fi de asemnea considerat cubist, futurist, expresionist sau abstacționist. A părăsit Parisul în timpul Primuli Război Mondial, mergând în New York, unde deja era faimos pentru lucrarea Nud coborând scara nr. 2, una dintre lucrările cubiste ale sale. Dar în 1917, în New York, a instalat și a expus lucrarea care avea să îi idea titlul de părinte al instalației contemporane și care îi exprimă principalele preocupări în artă: Fântâna.

            Fântâna e un pisoar, semnat cu pseudonimul R Mutt 1917. E un obiect readymade, o procedură care e asociată cu grupul dadaiștilor și cu stilul lor de a crea artă, acesta fiind motivul pentru care Duchamp a fost considerat un Dadaist. Dar această „artă” a șocat pe toată lumea! De ce? E un pisoar! Nu e artă! Cel puțin aceasta a fost reacția publicului, chiar și fotograful care a fost plătit să fotografieze fiecare obiect artistic din expoziție a avut o reticență față de această lucrare. Totuși a făcut senzație, și nu doar în New York, făcând lumea să vorbească despre ea. Este aceasta artă? Ce însemnătate are? Care e povestea din spatele ei? Acesta a fost exact scopul pe care Duchamp l-a vizat de la bun început: să facă lumea să vorbească despre lucrarea sa (acesta era noul mod de a face o lucrare de artă populară, iar faima artistului creștea o dată cu faima operei sale). Iar faptul că nici măcar în ziua de azi nu a fost explicat ce anume înseamnă R Mutt, face lucrare și mai intrigantă. Cea mai populară speculație despre însemnătatea inscripției constă în ipoteza conform căreia aceasta este creată din combinarea cuvântului moi (eu în franceză) și toi (tu în franceză) în oglindă. Dar în ceea ce-l privește pe R … acesta rămâne un mister.

            Acest obiect artistic nu este pentru acei oameni care nu sunt familiarizați cu domeniul artelor și al științelor. Pentru toate obiectele readymade pe care Duchamp le-a creat e nevoie de o cantitate considerabilă de informații, din diferite domenii, ca matematică, optică, fizică și evident, arte. Iar acest lucru nu se observă la prima vedere, iar informația nu e livrată imediat. De aceea Duchamp a scris niște „explicații” pentru o parte din lucrările sale, ca cea pe care a scris-o pentru Marea Sticlă (The Large Glass). Dar nu și pentru Fântână.

            Uitându-te la Fântână e evident că pisoarul a fost rotit, deoarece modul în care a fost expus nu e cel funcțional al obiectului. Sunt de fapt două rotații ale obiectului pe aceeași axă. Iar acest concept, al rotației și al mișcării, este similar cu cel cubist și cu cel futurist. Duchamp a pictat mișcarea (concept futurist) într-o manieră cubistă, ca în Bărbat în tren și Nud coborând scara. Cubiștii au vrut să reprezinte un concept care a apărut prima dată în matematică: a patra dimensiune. Această a patra dimensiune este considertă a fi timpul: în primul rând ai nevoie de timp (pentru a te mișca în spațiu) pentru a vedea toate fațetele unui obiect, iar în al doilea rând obiectul are nevoie de timp (pentru a se mișca în spațiu) pentru ca noi să fim capabili să îi percepem toate laturile. De aceea în lucrările cubiste poți vedea simultan mai multe unghiuri ale aceluiași obiect. De asemenea, acest concept este similar cu Sticla lui Klein. Dacă te gândești la funcționalitatea pisoarului, acesta nu mai poate fi folosit. Dacă acest obiect, în poziția lui actuală, ar fi folosit ca un pisoar oarecare, lichidul ar urge afară. Dacă, ipotetic, ar fi conectat la o țeavă, efectul creat ar fi similar cu acela pe care-l are Sticla lui Klein: s-ar scurge în el însuși.  Iar pentru această lucrare Duchamp de fapt aplică unul dintre conceptele care l-a obsedat de-a lungul vieții.

            Dar după părerea mea, această lucrare vorbește despre ceva mai mult de-atât. Duchamp e considerat o persoana androgină, el susținând că o femeie de de fapt un bărbat pe dos. Iar acest aspect al personalității sale se regăsește și în această operă. A desenat-o pe soția celui mai bun prieten al său (Francis Picabia) în haine bărbătești. I-a pus Mona Lisei mustață (gest pe care alții l-au interpretat a fi o aluzie la homosexualitatea lui Leonardo da Vinci). A avut un alter ego numit Rrose Selavy, un personaj feminin creat de el și de prietenul lui fotograf, Man Ray, pentru amuzamentul personal. Iar pentru Fântână nu e vorba doar de combinarea lui moi (Duchamp, ca bărbat) și toi (jumătatea lui: el considera că un om e întregit în momentul în care o femeie și un bărbat devin unul), e și o referință la ceea ce susținea el. Dacă o femeie e un bărbat pe dos, atunci înseamnă că un bărbat e o femeie pe dos. Pisoarul, care în societate e considerat un simbol al masculinității, pus pe un piedestal (pe care stau prințesele, deoarece regii stau pe tron) întors și rotit, este acum exact opusul a ceea ce a fost odată. Nu mai e de niciun folos pentru un bărbat.

            Iar probabil una dintre cele mai mari realizări ale sale, în domeniul artelor, este felul în care își declara lucrările artă. În zilele de astăzi pare normal ca artiștii să își declare lucrările obiecte de artă, sau finisate sau oricum ar vrea ei, dar acest aspect îl datorăm dadaiștilor și lui Duchamp. Ei au luat un obiect uzual, normal, neartistic și l-au transformat în artă prin faptul că l-au numit artă. Acesta a fost ultimul pas făcut pentru atingerea autonomiei artei, ultimul pas al independenței artistice.

            În concluzie, aș vrea să menționez că în ciuda faptului că mulți s-au întrebat de ce Fântâna e un obiect artistic, Duchamp a realizat o operă de artă. Prin aplicarea acestor concepte complexe lucării și pentru că a făcut lumea să vorbească mai mult ca de obicei despre o operă de artă, Duchamp și-a demonstrat inteligența și valorile artistice. Și a rămas în istorie.

P.S: Lucrarea originală a dispărut. Ceea ce vedem astăzi în muzee sunt doar copii și replici ale lucrării.  

EN:

Marcel Duchamp is considered one of the most influential artists from 20^th century and one of the few artists that cannot be categorized in a style or in a movement. Even though he`s considered by many to be a Dadaist, because the Dadaist period of his work is the climax of his artistic career, he also can be as well a cubist, a futurist, a surrealist or an abstractionist. He left Paris during World War I, going to New York, where he already was a famous artist because of Nude descending stairs no. 2, one of his cubist works. But in 1917, in New York, he installed and exhibited the work that will make him the father of the contemporary installantions and the work that shows his main concerns about art: The Fountain.

            The Fountain is an urinal, signed with the pseudonym R Mutt 1917. It is a readymade object, a procedure that is associated with the Dada group and their way of making art, this being the reason why Duchamp is considered a Dadaist. But this “art” shocked everyone! Why? It is an urinal! It is not art! At least this was the public reaction, and even the photographer that was paid to take photos of all the products of the exhibition had his reticence when it came to take a photo of this work. This particular work was all over the newspapers, and not just in New York, and people talk about it. Is it art? What does it mean? What is the purpose behind it? This was exactly what Duchamp wanted from the beginning: making people talk about it (this was the new way of making an art product to be popular, and therefore the artist will be popular because of the work`s popularity). And the fact that not even today is explained what R Mutt really means, adds even more intrigue to this particular object. One of the most famous speculations of the R Mutt meaning is the combination of the word moi (I in French) and toi (you in French) in the mirror, but about the R… that is still a mystery.

            But this specific art object is not for the public that is not familiar with arts and science. For all the readymade objects that Duchamp created is needed a big amount of information, from different fields, like mathematics, optic, physics and arts. And that is not obvious at a first glance and the references are not delivered immediatly. That is why Duchamp wrote some “explanations” for a part of his works, like he did for The Large Glass. But not for this one.

            Looking at this Fountain it is obvious that the urinal is rotated, because the way it is shown is not the way that it is functioning. But there are two rotations on the same axis of the object. And this kind of concept, of rotation and movement, is similar with the cubist and the futurist one. Duchamp painted the movement (of the futurist) in a cubist way, like in The sad Men in the train or in Nude descending stairs. The cubist wanted to show a concept that first appeared in mathematics: the fourth dimension. This fourth dimension is considered to be the time: in one case you need time (to move in space) to see all the faces of an object, and in second case the object need time to move in space for us being able to perceive all of its faces. That is why in the cubist works the objects are shown from all over. On the other hand, this is similar to the Klein`s bottle concept. If you think about the object`s functionality, the urinal is not working anymore. If the object, in this position, will be used like an urinal, the liquids will drop out. If, hypothetically, it will be connected to a pipe, it will have exactly the same effect like Klein`s bottle: it will drain in itself. And for this specific work, Duchamp is just applying a concept that somehow obsessed him all this years.

            But in my opinion, this work shows something more than that. Duchamp is considered an androgynous person, and he personally said that a woman is a man upside down. And this is reflected in a lot of his works. How? He drew his best friend`s (Francis Picabia) wife in man`s clothes. He put a mustache on Mona Lisa (a gesture that others considered to be a suggestion of da Vinci`s homosexuality). He had an alter ego named Rrose Selavy, a feminine character created by him and his photograph friend, Man Ray, just for their amusement. And for The Fountain is not just the combination of moi (Duchamp, as a man) and toi (his other half: he considered that a human is fulfilled from the combination of a man and a woman), it is a reference to what he said. If a woman is a man upside down, it means that a man can be a woman upside down. The urinal, which in society is a symbol for masculinity, put on a pedestal (where usually stays a princess, because men who rule stay on thrones), upside down and rotated is now the exact opposite of what it originally was. It has no use for a man anymore.

           And probably one of the major achievements of him, in the art field, was the way he stated his works as art. Nowadays seems normal for artists to declare their works art, or finish or whatever they want, but it is just because of Duchamp and Dadaists statements. They made an usual, normal, not artistic object a piece of art by declaring it art. This was the ultimate autonomy of arts, the last step of art independence.

            In the conclusion, I will like to point out that even a lot of people may have wondered why The Fountain is a piece of art, Duchamp actually made a piece of art. By adding this complicated concepts to it and by making people think more than usual in front of a piece of art, he demonstrated his intelligence and his artistic value. And he made history.

P.S: The original work vanished. What we see in museums are all copies and replicas. 


ARTICOL SCRIS DE / ARTICLE WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC