NISTOR COITA - RETROSPECTIVĂ

Nistor Coita - Autoportret

Data: 8 Noiembrie – 3 Decembrie 2017Locația: Muzeul de Artă Cluj-Napoca
Curator:Ruxandra Demetrescu
Coordonator MNAC: Mălina Ionescu

 

Nistor Coita a fost un grafician care s-a născut în 1943 la Oravița (Caraș-Severin) și care a decedat în anul 2013. Și-a terminat studiile în grafică la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj Napoca, astăzi cunoscut sub denumirea de Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca (UAD), ca mai apoi să își creeze o carieră de profesor și de artist în București. Expoziția care a fost creată în numele său se intitulează RETROSPECTIVĂ. Aceasta  a fost pentru prima dată expusă în cadrul MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană – București), curatoriată de Ruxandra Demetrescu. Acum expoziția se află la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, fiind adaptată, evident, spațiului expozițional de care dispune muzeul. Vernisajul a avut loc în data de 8 Noiembrie 2017 la ora 18:00, discursul din cadrul vernisajului fiind susținut de Ruxandra Demetrescu, invitatul special al serii fiind soția artistului defunct.

Titlul expoziției, RETROSPECTIVĂ, cum a subliniat și Ruxandra Demetrescu în discursul ei, a fost dat pentru a arăta demersul creativ al artistului, cuprinzând lucrările de diplomă (de atestat) ale artistului (trei ilustrații ale poeziei Trântorul scrisă e Emil Bota), dar și ultimele sale lucrări datate în 2011. „Originea latină a cuvântului retrospectivă reunește doi termeni importanți: retro care înseamnă înapoi și spectro sau spectrum care înseamnă a privi, a contempla, cuvânt din care derivă termenii de spectacol și spectator.” – explicase Ruxandra Demetrescu în discursul său, explicând conceptul care a stat la baza conceperii acestei expoziții. Ceea ce mai menționase dânsa, aspect pe care l-am găsit fascinant în ceea ce privește expoziția, a fost că expoziția a fost creată astfel încât să poată fi parcursă într-un demers cronologic atât ascendent, cât și descendent. Cu alte cuvinte, din oricare punct ai pleca pentru a explora lucrările, parcursul va avea sens, ba chiar mai mult, va conduce la aceleași concluzii referitoare la demersul creativ al artistului: a fost obsedat de la bun început de anumite idei, pe care astăzi le putem organiza sub forma unor serii de lucrări; pasiunea pentru poezie și pentru scriere în general, se regăsește în lucrările sale; a trăit o viață „dublă” și a explorat tehnici de lucru nespecifice pentru gravură/grafică.

 Ruxandra Demetrescu prezentând expoziția în cadrul MNAC

Totuși, în ciuda faptului că a abordat culoarea și a lucrat pe pânză de dimensiuni mari, asemeni unui pictor, Nistor Coita s-a intitulat întreaga lui viața ca grafician. Iar această natură dublă a sa și al demersului său creativ se regăsesc în creația lui sub forma abordării dipticului (lucrare extinsă pe două suporturi separate, „gemene”, care au sens și dacă sunt expuse separat). Acest aspect se mai poate remarca și în lucrările în care desenează cu culoare ca în cazul lucrărilor Anotimp din 1977 sau Câmp verde din 1978. Și totuși a putut trece de la un domeniu artistic la altul cu o ușurință fenomenală, iar motiv pentru care a putut face asta, cred eu, a fost faptul că atât grafica, cât și pictura, au la bază desenul. Explorând desenul, Nistor a ajuns să lucreze cu diferite medii și tehnici (acrilic, tuș, guașe, ac rece, litografie, serigrafie, etc), ceea ce a rezultat într-o operă artistică amplă, variată, complexă.

Nistor Coita - La apus este iarnă, diptic, 172 x 138 cm 2009

 Dar probabil că motivul pentru care a fost atras de culoare și de forța ei expresivă a fost lirismul care zăcea în el și pasiunea evidentă pentru poezie. Unul dintre exemple cele mai interesante este lucrarea intitulată Rivalul căzut din 2007, lucrarea care mi-a stârnit cel mai mult interesul din cadrul expoziției. În această lucrare sunt reprezentate mai multe personaje, dispuse sub forma unei spirale, create din vopsea albă, pe un fundal negru. Dispunerea lor spațială amintește de un delir în neant, poate chiar de adâncimea și întunecimea spațiului extra-terestru în care cu toții delirăm, mai mult sau mai puțin. Dar titlul sugerează că aceste personaje, intitulate ca fiind unul – rivalul -, cad. Unde? Ei bine, într-un vârtej vibrant de  culoare și lumină. Da! Lucrarea e paradoxală și vorbește despre imposibil și despre incomprehensibil, dar aceasta este frumusețea ei. Și cum spuneam anterior, demonstrează lirismul lucrărilor lui Nistor și profunzimea subiectului lor, atâta timp cât ești dispus să treci peste aspectul ludico-jucăuș al personajelor sale. Un alt exemplu care arată preocuparea și pasiunea pentru scriere a artistului este lucrarea sa de atestat menționată anterior: ilustrații ale unui poem. Nistor are de asemenea o serie de lucrări intitulată Omagiul lui Rimbaud, Arthur Rimbaud fiind un poet francez. Dar în ciuda trimiterilor acestea directe la sursa lui de inspirație, are și lucrări care transmit același mesaj, dar într-un mod mai subtil. Iar acestea sunt lucrările din seria intitulată Manuscris. Ceea ce Nistor face aici este să „scrie” cu desene care au o origine antropomorfă, dar care au fost extrem de abstractizate în formă, creându-și un cod, un limbaj al lui ... ceea ce e de fapt exact demersul prin care s-a format scrisul (s-a pornit de un simbol recognoscibil din natură, care treptat a fost abstractivat, creându-se într-un final un alfabet). De remarcat este că încă de la începutul seriei în anul 1996, avea tendința vizibilă de a-și structura compoziția în chenare rectangulare, care par a avea atât straturi orizontale, cât și verticale. Felul în care sunt dispuse permit citirea lor atât pe verticală, amintind foarte mult de scrierea cu simboluri chineze sau japoneze, dar și pe orizontală, părând a fi încadrate în registre care amintesc de liniile unui caiet dictanto.

Nistor Coita - Rivalul Căzut 162 x 131 cm 2007

Nistor Coita - Mesageri I 162 x 131 cm 2007

Iar acest tip de încadrare pe registre se repetă în foarte multe alte lucrări ale sale. În fond ceea ce Nistor încearcă să facă este să spună o poveste prin intermediul unei imagini. Iar cum au realizat și alții înainte lui (vezi Columna lui Traian, basoreliefurile medievale și picturile egiptene), cel mai bun mod de a o face este prin structurarea ei pe registre care au directă corelație cu limba vorbita de artist (de felul în care scrie și în care citește, explicând de ce registrele sale sunt pe orizontală și se citesc de la stânga la dreapta). Evenimentului de o importanță crucială în cadrul poveștii i se acordă un spațiu mai larg pentru a-i evidenția importanța. Numărul de registre folosite a variat în decursul anilor, părând a stagna în jurul numărului 5, dar a crescut până la 12 în lucrările intitulate Dictoando  din 2009, și au coborât la 2 în lucrări ca Rivalul Căzut (menționat anterior). Iar unele lucrări care nu au registre clar definite pentru a structura compoziția par a fi ele însele un întreg „registru” – cel al evenimentului principal (Mulțime de observatori și visători din 2009). Motivul pentru care, în opinia mea, artistul a simțit nevoia de a structura pe registre compoziția din lucrările sale este de fapt felul în care personajele sale ocupa spațiul. Personajele acestea, mult abstractizate, sunt reprezentate întotdeauna în mulțime în lucrările sale (singurele lucrări în care apare un personaj sunt autoportretele lui), în grupuri, în adunări. Evident că acest aspect poate fi interpretat ca o critică la adresa societății, dar sunt de fapt motivul pentru care lucrările lui Nistor arată astfel. Personajele acestea au nevoie de un spațiu în care să se exprime, un spațiu la care să se limiteze, un spațiu în care să coexiste. De aceea el crează spații pentru personajele sale, încadrându-le sau dându-le libertatea de a se extinde dincolo de limitele ramei tabloului (exemplul dipticului) și structurându-le în așa fel încât lucrarea să aibă sens, în ciuda aglomerării.

Nistor Coita - Sauroctonii 99 x 115 cm 2011

Nistor Coita - Sauroctonii 155 x 99 cm 2011

Un alt aspect pe care l-am observat în lucrările lui Nistor Coita a fost apariția frecventă a albastrului. Niciodată nu e același și niciodată nu e singur, dar cu siguranță apare aproape de fiecare dată, chiar dacă doar sub forma unor pete sau a unor linii. Bineînțeles că fecventa utilizare a acestei culori ține și de o anumită preferință personală, dar reflectă în același timp și aspirațiile artistului. Albastru. Cer. Celest. Sus. Înălțare. Spiritual. Extra-terestru. Spațiu. Sună cunoscut? Ei bine, pentru că este exact ceea ce exprimă Nistor Coita prin lucrările sale, mai mult sau mai puțin conștient, intenționat. În seria de lucrări Pasărea lui Procust din 2006, personajul, un hibrid între antropomorf și zoomorf (care amintesc de Exercițiile de coabitare între om și animal), este reprezentat pe un fundal albastru. Ceea ce amintește de cer, din simplu motiv că hibridul are aripi, iar păsările sunt cele care străbat văzduhul. Dar aici, în ciuda prezenței aripilor, personajul cade. Lucrare poate fi interpretată ca o străduință a omului de a se ridica, de a se înălța, în ciuda „prăbușirilor” pe care le suferă. Dar e absolut fascinant cu o singură culoare, ca albastrul acesta, în fundalul unei lucrări îi poate schimba întreg sensul. Albastrul apare și în lucrări ca Între somn și veghe din 2010, Un fals ideal din 2010, Totul e în ordine din 2011, Sentiment confuz din 2011, Călătoriile Zenobiei din 1992, și multe altele. Dar albastrul apare și în lucrări care au un iz religios. Aici nu mă refer la cele care clar amintesc de un subiect de origine religioasă cum e seria lucrărilor Sf. Gheorghe și balaurul sau cea a Exercițiilor de Coabitare, ci la cele care transpun religiozitatea, mai bine spus spiritualitatea, într-un mod mult mai subtil, mai poetic. Cum e cazul în lucrările Dincolo din 2004, Frecventând albastrul din 2007, Mesagerii din 2007, Peisaj din 2007, Ad infinitum din 2011, Înger refuzat din 2011, Spiritul serii din 2011 etc. Lucrările menționate nu doar că conțin albastru, dar conțin personaje care au aripi, sau aureole, care poartă robe și care par a zbura în spațiu... și timp. Și demonstrează că până și astăzi încă există oameni care aspiră la spiritualitate și la înțelegerea, descoperirea acestei entități care se află dincolo de puterile noastre de înțelegere și pe care o numim Dumnezeu.

Nistor Coita - Totul e în ordine 197 x 266 cm 2011

Nistor Coita - Exerciții de Coabitare 55 x 47 cm 2001

 De asemenea, țin să menționez că toate aceste lucrări sunt picturi. Unele dintre ele de foarte mari dimensiuni. Ceea ce îi demonstrează calitățile de pictor. Dar să nu uităm că a fost și a vrut sa fie văzut ca grafician.

Dar până și în gravură a lucrat pe diferite dimensiuni și în diferite tehnici. Marele peisaj din 1978 este o lucrare de mari dimensiuni (98 x 59 cm) care a fost realizată în tehnica point seche (dry point). Aici se pot vedea toate aspectele care mai târziu vor fi reluate în creația sa: preferința pentru antropomorf, abstractizarea mișcării corpului uman, repetiția, încadrarea în registre. Lucrările Microcosmos, Structura, Câmp verde, Multitudine, Picnic sunt toate variante ale lucrării mai sus menționate, create prin aceeași tehnică grafică, pe diferite tipuri de hârtie. A avut și o serie de Litografii în trei culori în 1981, unde se simte din nou acea persistență paradoxală a culorii în grafică. 

Ceea ce mai doresc să menționez înainte de încheiere este relația dintre titlul unei lucrări și conținutul acesteia. Iar aici lucrurile se împart din nou în două categorii: titlul e în corelație directă cu ceea ce vedem cum se întâmplă în lucrări ca Exerciții de coabitare sau Pasărea lui Procust (unde e clar că omul încearcă să coexiste cu un animal), și există lucrări în care titlul pare a nu exprima nimic din ceea ce vedem. Iar aici lucrurile devin interesante, intrigante. În momentul în care pe un fundal deschis sunt desenate în diferite culori personaje care relaționează între ele datorită dinamicii și activității lor, dar titlul îți spune La apus este iarnă, stai să te gândești unde e iarna în imagine. În fundalul deschis la culoare? Și unde e apusul? În ce direcție ar trebuie să te uiți? Cu alte cuvinte, se crează confuzie datorită unei aparente discrepanțe între titlu și imagine. Dar de fapt asta își dorea Nistor să creeze. Confuzie. Să te pună pe gânduri. Să îi înțelegi lucrările și profunzimea pe care acestea o au. Probabil din acest motiv a ajuns ca în ultimele sale lucrări să adauge scris (cum de altfel și cea menționată mai sus are): a fost ultimul său strigăt tăcut, ultima exteriorizare a frustrărilor de a nu fi înțeles ca și artist.

Ca încheiere, doresc să vă invit la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca pentru a vedea expoziția. Și pentru a vă forma o opinie personală în ceea ce privește opera lui Nistor Coita. Până la urmă aceasta este frumusețea artei contemporane: libertatea de a recurge la subiectivitate în analiza și aprecierea artei.

Accesați, pentru mai multe informații, site-ul MNAC: 

http://www.mnac.ro/archives/6261

sau site-ul MA din Cluj-Napoca :

 https://www.macluj.ro/nistor-coita-retrospectiva.html

Coperta albumului expoziției

Articol scris de ALEXANDRA GEANINA BURTIUC.

IN[VISIBLE]

THE PORTRAIT OF / PORTRETUL LUI DANIEL POPESCU

RO: Daniel Popescu a avut recent o expoziție personală intitulată in_­[visible] . Expoziția a avut loc în Galeria Casa Matei a Unversității de Artă și Design Cluj-Napoca. Expoziția a fost curatoriată de Roxana Modreanu și a fost deschisă publicului până în data de 2 Martie 2017. Datorită spațiului, expoziția a fost împărțită în două sectoare. Primul sector conținea piesa de rezistență a expoziției, iar al doilea sector a constat într-un joc de cuvinte proiectate și o pictură în negativ a unui iepure. Acest sector avea un subtitlu al lui: Follow the white rabbit (urmărește iepurele alb).

            Cum spuneam anterior, în primul sector s-a găsit piesa de rezistenșă a expoziției. Și îmi permit să o numesc astfel deoarece e lucrarea care a creat cel mai mare impact vizual și e lucrarea despre care lumea a vorbit cel mai mult. De asemenea în această lucrare s-a investit cel mai mult, Daniel afirmând că suma a depășit 5.000 de euro, nepunând în calcul și restul investițiilor pentru întreaga expoziție, și, pe de-asupra, este lucrarea la care asamblarea a durat cel mai mult.

 În interiorul unei camera întunecate te aștepta o explozie de lumină. Spațiul destul de redus, dar încăpător totodată al pavilionului, a fost acoperit de 36,000 de fragmente de oglindă, plasate în diferite unghiuri. Oglinzile erau sub forma unor pătrate și acopereau pereții laterali și tavanul, iar la intersecția lor se găseau tuburi de lumini albastre pe o parte și verzi pe cealaltă, alternate cu lumină albă la un anumit interval de timp.  Pe peretele din fundal era o oglindă imensă care mărea spațiul, refleta întreaga suprafața acoperită cu oglinzile mici și care, pe de-asupra, reflecta proiecția de pe peretele opus. Reflexia consta în expresia „visible forever” în fața căreia pâlpâia prefixul „in”, prefix care îi dădea întreg sensul peste cap.

            Atmosfera era una destul de apasătoare și oarecum obositoare. Reflexiile de lumină erau extrem de intense datorită întunericului din încăpere și erau copleșiatoare pentru ochi. Cu cât le priveai mai mult cu atât păreau mai intense și numărul lor creștea, ajungând să te copleșească. Dar în același timp te simțeai cumva … singur și înfricoșat. Vedeai lumină peste tot dar era prea mult, te vedeai pe tine, dar vedeai și felul în care te descompuneai într-o mulțime de fragmente, vedeai totul într-o singură piesă de oglindă, dar nu vedeai nimic dacă nu te uitai la întreg ansamblul. Jocul proiecției din fundal amintea de un film de groază, iar acel zgomot de frecvență joasă care se auzea de pretutindeni și pe care nu îl sesizai imediat, amplifica toată această stare de înfricoșare.

            Iar în acel moment conștientizai că tu ești doar o parte a ansamblului. Eul tău se descompunea și se recompunea într-o cu totul altă formulă. Nu era o simplă multiplicare a imaginii tale, ci un semn de alarmă a faptului că tu faci parte din tot ceea ce te înconjoară. Deveneai invizibil chiar dacă te uitati la o reflexia a ta, dar deveneai vizibil dacă te uitai la ansamblul din care reflexia ta făcea parte.

            Referințele și sursele de inspirație ale lucrării sunt multiple, în mod special motivul oglinzii: Matrix, Alice in Wonderland, Divergent, mozaicul atât de des utilizat, iar lista poate continua. Iar cu toate acestea Daniel a rămas la tema descompunerii eului. E fascinant cum în ziua de astăzi, în care fiecare individ își caută propria identitate, propriul eu, Daniel vrea să descopună acel eu, vrea să ne amintească ca la sfârșitul zilei rămânem partea a ceea ce ne înconjoară, indiferent că ne dorim asta sau nu. Însuși titlul expoziției vrea să evidențieze felul în care Daniel se joacă cu conceptual de identitate, de descompunere a acesteia și de recompunere aproape automată, și mai ales vrea să ne amintească de faptul că invizibilul devine vizibil dacă îl cauți suficient.

             Un concept similar a avut și pentru o lucrare anterioară, amplasată pe strada Iuliu Maniu (din Cluj-Napoca). In vitrina uneia dintre clădiri a asamblat un panou din fragmente de oglinzi asemănator cu cel din această expoziție. Ceea ce era interesant la lucrare era felul in care clădirile de vis-à-vis se reflectau. Mai bine zis, părțile care se reflectau. Vedeai acele clădiri dintr-un cu totul alt unghi, și observai detalii care până atunci îți scăpaseră privirii. Ceea ce era de-a dreptul izbitor era faptul că descompurerea lor ajuta la creerea unei alte indentități a aceleași clădiri. De menționat e că strada are în sine un efect de oglindă, deoarece clădirile de pe partea dreapta sunt identice cu cele de pe aprtea stângă, iar fragmentarea imaginii lor prin adăugarea și mai multor oglinzi a ajutat de fapt la creerea identității lor.

            În cel de-al doilea sector al expoziției, care, cum spuneam anterior, a fost intitulat „Urmărește iepurele alb”, erau expuse o lucrare și prezentarea scrisă a expoziției, compusă de curator, Roxana Modreanu. Lucrarea, scufundată de asemnea în întuneric, era luminată de un neon negru, dându-I acelui iepure pictat alb o alură fantastică. Iar această atmosferă ireală era accentuată de proiecția la diferite intervale de timp a cuvintelor „it is real” („este real”). Lucrarea amintește și mai mult de Alice in Wonderland datorită prezenței iepurelui ca motiv. Faptul că e pictat pe negativ și că e vizibil doar datorită acelui neon negru, e o altă expresie a titlului expoziției. Iar toate aceste lucrări demonstrează preocupările pe care Daniel Popescu le are și întrebările pe care și le ridică și, bineînțeles, felul în care caută răspunsul lor.

 ENG:            Daniel Popescu have had recently a personal exhibition entitled in_­[visible]. The exhibition took place in Matei`s House Gallery of University of Art and Design Cluj-Napoca (Romania). The curator of it was Roxana Modreanu and the exhibition was open till March 2, 2017. Because of the space, the exhibition was divided in two. The first sector contained the most important work of the exhibition. The second sector contained a projection of some words and a painting of a rabbit made in negative. This sector had a subtitle of its own: Follow the white rabbit.

            Like I was saying previously, in the first sector was the main work of art. And I can afford to call it the main one because it was the artwork that created the most powerful visual impact and it was the work that made people spoke more. Also, in this work the investment was bigger, Daniel Popescu affirming that the amount was over 5.000 euro, excluding the rest of the money that went into the other parts of the exhibition, and also, for this work the assembly was the longest.

            In a dark room a light explosion was waiting for you. The reduced space, but roomy enough, of the pavilion, was covered in 36.000 pieces of mirrors, placed in different angles. The mirrors were in form of squares and they were all over the side walls and on the ceiling and at their intersection there were blue light on a side and green lights on the other, changed with white lights on a specific period of time. On the background wall was a huge mirror which increased the volume of the space, which reflected the entire portion with the smaller mirrors and which reflected the projection from the opposite wall. The projection consisted in the expression visible forever , and in front of it flickered the prefix in, which change its entire sense.

            The atmosphere was overwhelming and somehow tiring. Because of the darkness of the room the light reflections were more intense and they were overwhelming for eyes. The more you looked more intense they appeared and their number increased. But at the same time you felt somehow… alone and scared. You could see light everywhere but it was too much, you could see yourself, but you also could see how you were decomposed in pieces, you could see every part of it in just a piece of a mirror, but  you couldn`t see anything if you wouldn`t look at the whole assembly. The projection from the background reminded of a horror movie and that low frequency sound heard from all over the place, which you wouldn`t grasp immediately, amplified this whole scary atmosphere.

            And in that moment you realized that you are a part of the assembly. Your ego was decomposed and recomposed in a different formula. It wasn`t a multiplication of your own reflection, it was a sign of alarm for you to remember that you are a part of your environment. You became invisible even if you looked at your own reflection, but you became visible if you looked at the entire assembly were your reflection belonged.

            References and souses of inspiration are many for this art work, especially the mirror motif: Matrix, Alice in Wonderland, Divergent, the mosaic so frequently used, and the list can go on. But even so, Daniel Popescu remained to the decomposition of the ego theme. It is fascinating how nowadays, everyone is looking to find their own individuality, their own self, and Daniel wants to decompose that self, that ego, to remind us that at the end of the day we are still part of what it is around us, even if we want that or not. Even the title of the exhibition shows how Daniel Popescu is playing with the individuality concept, with its decomposition and immediate recomposition, and he wants to remind us that the invisible can became visible if you look close enough.

            A similar concept he had for a previous work, located on Iuliu Maniu Street (in Cluj-Napoca, Romania). In the showcase of a building on that street he put a panel covered in small pieces of mirrors, similar with the one from the exhibition. The interesting part was the way the buildings from across the street were reflected. Well, the fragments of them. You could see those building from another point of view, and you could observe details that you missed till then. The most striking part was that fact that the decomposition of those buildings made another identity for them. To mention that the street itself has a mirror effect, the buildings from one side are identical with the ones from the other side, and the decomposition of them, by adding more mirrors, helped to create their own identity.

            In the second sector, like I said before, it was entitled Follow the white rabbit, were shown a piece of work and the written concept of the exhibition, made by the curator, Roxana Modreanu.  The art work was light up from the darkness by a black neon, making that rabbit to look unnatural. This unrealistic atmosphere was accentuated by the projection of the words it is real, at a specific period of time. The art work reminds even more of Alice in Wonderland because of the rabbit as motif. The fact that it is painted on the negative and it can be visible just in a black light, is another way of expressing the title of the exhibition. And all of these art works proves the concerns that Daniel Popescu has and the questions that he asked himself, and, of course, the way he tries to respond to them.

ARTICOL SCRIS DE / ARTICLE WRITTEN BY ALEXANDRA-GEANINA BURTIUC