(fragment II)

Real? by Burtiuc Alexandra Geanina

Luni dimineaţă când am auzit că îmi sună telefonul pentru a mă trezi să merg la şcoală, am fost nevoită să îmi înfrânez impulsul de a-l sparge. Uram din tot sufletul trezitul acesta de dimineaţă. Am amânat alarma pentru zece minute, apoi din nou cu încă zece minute, până când am văzut că se făcuse şapte şi jumătate, iar eu nici măcar nu mă ridicasem din pat. Pe jumătate adormită m-am strecurat la baie pe lângă maşina de spălat din faţa uşii, aplecându-mă să nu dau cu capul de dulapul de deasupra. Nu vroiam să trec prin sufragerie pentru că nu ştiam dacă mai era sau nu Silviu acasă. Mami se mira că încă mai folosesc uşa aceasta pentru a merge la baie, dar în multe situaţii se dovedea extrem de folositoare. Ca acum.

Mi-am dat cu apă rece pe faţă să mă trezesc, mi-am periat dinţi şi m-am întors în cameră pentru a mă îmbrăca. Pentru azi am ales o pereche de pantaloni scurţi cu talie înaltă, de blugi, vopsiți într-o nuanță caldă de maro şi o cămaşă cu mânecă scurtă, în carouri cu albastru, cafeniu și alb. Mi-am luat pe spate un pulover subţire, a cărui nuanță de maro diferea de celelalte două cu care eram deja îmbrăcată şi care îmi ajungea până la jumătatea feselor. M-am încălţat cu o pereche de espadrile crem, iar pe umăr mi-am pus o geanta albă, în care mi-am îndesat ceea ce aveam nevoie azi la școală. Mi-am lăsat părul desfăcut, mi-am aplicat rimel pe gene şi mi-am pus o pereche de cercei albi în urechi.

Pregătirile au durat mai mult decât mă aşteptasem, de unde a rezultat întârzierea mea. Orele începeau la opt, iar eu plecasem de acasă la opt şi cinci minute. Am luat tramvaiul până la şcoală, ceea ce mă făcea să îmi doresc din să am un automibil doar al meu. Era plin de abia se puteau închide ușile, cu mirosurile tipice, dar nu la fel de puternice ... încă. O sunasem pe Ramona pe drum spre stație şi am căzut de acord că nu mai are rost să mergem la prima oră, din moment ce a început deja.

Ramona era singura colegă de clasă cu care comunicam în afara şcolii. Bine, mai sunam şi alte colege, dar doar pentru a mă interesa de data unui test sau de termenul limită al unui referat. Cu Ramona am ajuns să mă împrietenesc, cu toate că nu era o prietenie strânsă. Uneori aveam senzaţia că era doar o prietenie formală, o prietenie care rezistă doar între zidurile şcolii, una care să nu ne facă să ne simţim singure şi ignorate într-o societate care e evident că nu ne acceptă. De fapt eram singurele care nu făceam parte dintr-un „grup”, „bisericuţe” cum le numesc unii. E tipic oricărei clase, dar e exact elementul care fragmentează clasa şi nu o lasă să fie unită. Iar pentru că nici o altă „bisericuţă” nu ne accepta am fost nevoite să ne facem noi „bisericuţa” noastră.

Cu ea m-am înţeles de la bun început, chiar dacă am avut divergenţele noastre. Avea un caracter extrem de instabil, vulcanic, trecând dintr-o stare în alta extrem de repede şi de uşor, şi aveam şi eu momente asemănătoare în acea perioadă specială a lunii, ceea ce ducea mereu la o ceartă, pe care a doua zi o uitam. Pe care preferam să o uităm, mai bine zis. Îmi amintesc că în clasa a X-a am avut de realizat un proiect la chimie împreună. Avusesem de realizat un experiment la alegere şi un poster în care să descriem materialele folosite şi procedeul. Am luat ca reacţie chimică reacţia dintre bicarbonatul de sodiu şi acidul acetic, o reacție exprem de comună și de simplă. Eu făcusem un con de vulcan din lut în orele de sculptură, iar celor două ingrediente am mai adăugat nişte boia de ardei pentru culoare, reacţie care crea imaginea lavei care erupe. Ei îi rămăsese de realizat posterul. Ce muncă obositoare! Cu o zi înainte de prezentarea proiectului mă anunţă telefonic că nu vine a doua zi la şcoală pentru că ea nu vrea să vorbească în faţa clasei. Am explodat ca vulcanul pe care îl creasem. Eram o echipă, iar ea m-a lăsat baltă! Normal că am început să mă cert cu ea pentru asta, pentru că dădea dovadă de atâta imaturitate, iresponsabilitate și lipsă de respect față de munca mea. Şi nu a vrut nicicum să vină. Am fost nevoită să fac eu şi posterul şi să prezint a doua zi în faţa clasei proiectul, în timp ce realizam şi acea reacţie chimică. Am făcut în tocmai şi am primit nota zece. Ramona mă sunase după terminarea orelor pentru a se interesa de nota ei pentru proiectul respectiv. I-am zis că nu ştiu ce notă i-a dat doamna profesor pentru că nu am trecut-o pe proiect. A început să urle la mine că eu nu mă pot numi prietenă pentru ceea ce am făcut. Şi m-a înjurat. Şi m-a jignit.

Atunci i-am explicat, pe un ton ridicat şi plin de furie, cu nişte cuvinte nu prea bine alese, că n-am avut niciun motiv pentru a o trece pe proiect din moment ce nu a contribuit cu nimic la realizarea lui, mai mult, m-a şi lăsat baltă cu o zi înainte şi mi-a mai dat şi de lucru pe deasupra. Şi de ce aş fi fost atât de prietenă faţă de ea, când ea nu a fost cu nimic prietenă faţă de mine?! Un prieten adevărat nu te lasă baltă, ci dimpotrivă, se face de râs alături de tine.

Pe lângă aceste certuri serioase, mai aveam certuri în atelier. Bineînțeles! Ea considera că ştie mai multe decât mine, şi recunosc că în unele privinţe mă întrecea cu mult, dar unei prietene îi explici unde greşeşte şi îi respecţi decizia, nu îi impui ce şi cum să facă. Ea avea senzaţia că dacă îmi spune că nu e bine ceea ce fac sau cum fac, eu o voi asculta şi voi face cum îmi spune ea. Ceea ce era greşit. Vroiam să mă conving, mai ales atunci când nu simțeam că greșesc. De multe ori nici lucrările ei nu erau atât de corecte pe cât ar fi trebuit, dar ea tot de ale mele se lega. Uneori mă demoraliza când îmi vorbea astfel şi mă făcea să mă consider bună de nimic și mă enerva atât de tare încăt rupeam lucrarea şi o luam de la capăt numai pentru a-i demonstra că sunt mai bună decât mă consideră ea.

Concurenţa aceasta dintre noi am simţit-o în permarenţă. Din partea mea era de fapt dorinţa de a avea lucrări bune. Dar din partea ei era mereu dorinţa de a demonstra că e superioară în orice privinţă, că doar ceea ce face ea e bine şi că doar ea ştie să facă acel ceva bine. Cu toate astea, notele mele erau cu mult mai mari decât ale ei, eram mai plăcută de profesori decât era ea, datorită faptului că învăţam şi îmi dădeam silinţa, şi făceam ceva ce ea nu şi-a permis niciodată: visam!

Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu ea şi cu felul ei de a acţiona, dar am acceptat-o, la fel cum m-a acceptat ea pe mine. Nu mai puneam la suflet certurile şi ignoram competiţia tacită dintre noi. Ceea ce s-a demonstrat a fi cea mai înţeleaptă decizie pe care am luat-o în privinţa prieteniei noastre.

În dimineaţa aceasta m-a așteptat la magzinul de lângă şcoală pentru a ne bea bine-meriatata cafeluţă. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni scurţi de blugi, un tricou simplu, verde, o pereche de tenişi în picioare şi o geantă mare, sport, verde-kaki, pe umăr. Părul ei brunet, tuns scurt şi asimetric, era pieptănat, iar machiajul îi lipsea. De obicei folosea fond de ten pentru a-şi acoperi urmele lăsate de acnee. Era de acceaşi înălţime cu mine, şi ne plăcea să ne considerăm de statură medie, chiar dacă multă lume ne spunea că suntem scunde. I-am zâmbit când am dat cu ochii de ea, iar ea mi-a întors zâmbetul. După ce ne-am luat cafeaua şi ne-am așezat pe o bancă din spatele unui bloc de apartamente din apropierea şcolii, am început prin a-i povesti mica mea ceartă cu Silviu de sâmbătă. Nici ea nu avea o părere prea bună despre Silviu. Mi-a dat dreptate, ceea ce ştiam oricum că am. Apoi a început ea să-mi povestească despre week-end-ul pasional petrecut împreună cu iubitul ei Adrian, care era de fapt fratele mai mic al lui Gregor.

Mi-a explicat totul cu lux de amănunte. Nu era pudică, nici ruşinoasă. Era directă și onestă, ca şi mine, aspect care probabil ne-a clădit prietenia. Doar că maniera ei de a spune lucrurilor pe nume te jignea, cânt felul în care o spuneam eu te făcea mai mult să cazi pe gânduri. Cuvintele sunt cele mai la îndemână arme pe care le poți avea. Dar ca orice altă armă, trebuie să ști cum să o folosești.

Pe când terminase ea de descris totul, ajunsesem deja în clasă. Ne-am salutat colegii şi ne-am aşezat în prima bancă de pe rândul de la geam. De acolo puteam să vedem tot ce se petrece în clasă, dar şi să ne întoarcem cu spatele, să ignorăm totul. Ora aceea de limba şi literatura română a venit şi s-a dus. Restul orelor erau anulate deoarece eram nevoiţi să mergem la Teatrul Naţional pentru a expune lucrările pentru prezentarea din ziua următoare.

Ramona mi-a spus de la bun început că nu vine. Nu face față stresului, iar faptul că merge acasă să doarmă o ajută să se relaxeze. Motiv pentru care nu ajuta niciodată la panotarea unei expoziţii. De ce să îşi fi schimbat obiceiul acum? Aşa că după ora de română, ea a plecat acasă, iar eu am mers în atelier. Spre marele nostru ghinion era înnorat și stătea să plouă.

Când am ajuns în ateier am realizat că Dan nu ajunsese, el, cel care ne spunea să fim mereu punctuali. Am întrebat-o pe Otilia, căreia îi spuneam Oti, unde e şi când ajunge. Ea era cea care avusese o conversaţie telefonică cu dânsul. Ne-a zis că Dan încă e acasă, se pregăteşte să vină înspre şcoală. Serios? Au venit profesorii de la celelalte grupe să se intereseze de venirea profesorului nostru şi au fost şi ei informaţi de „venirea” dânsului.

Clasa noastră, cea de artă plastică, era împărţită în trei specializări: pictură, sculptură şi design. Erau numite grupe, iar în aceste grupe noi, elevii, am fost repartizaţi după preferinţele noastre sau ale dirigintelui, în unele cazuri. Eu făceam parte din grupa de pictură, împreună cu Ramona.

Am aşteptat o jumătate de oră şi Dan nu a apărut. Oti l-a mai sunat o dată, iar el acum se încălţa. Deci i-a luat o jumătate de oră doar ca să se îmbrace?! Chiar așa de gras și de încet să fie?

Ceilalţi profesori și-au pierdut răbdarea şi au decis să nu-l mai aşteapte. Au comandat taxiuri cu remorcă pentru a ne putea transporta lucrările. Când a ajuns unul dintre ele ni s-a spus să ne grăbim să ne ducem lucrările în mașină. Fiecare a pus mâna pe lucrarea lui. Apoi s-au întors după lucrările celor care nu erau prezenţi.

- Hei, eu am nevoie de ajutor. Nu pot duce suportul ăsta singură, i-am anunţat.

A venit Claudiu să mă ajute să car suportul. Era din lemn masiv şi greu, greutate la care mai contribuiau şi bucăţile de plexiglas. Claudiu a prins de un capăt, iar eu celălalt. La jumătatea drumului până la uşă realizasem că voi avea nevoie la prezentare şi de suportul pe care îl pusesem în atelier.

- Ăăă, Alex! Mă ajuţi şi tu, te rog, l-am strigat pe singurul coleg pe care l-am vazut prin preajmă.

- Da. Cu ce să te ajut? m-a întrebat el.

- I-a suportul ăla, te rog, şi du-l la maşină. Îi arătasem suportul cu o înclinare a capului.

Îl luase şi plecase înaintea noastră. Suportul acela era mult mai uşor. De ce nu l-am luat eu? Când am ajuns afară, ploaia cădea lină peste noi. Aveam noroc că lemnul era lăcuit şi norii erau pictaţi cu culori de ulei, nefiind afectați de ploaie. M-am urcat în cabina maşinii alături de şofer şi Oti. Profesoara grupei de design i-a dat Otiliei bani pentru a plăti când ajungem la destinaţie.

- Oti, unde e Dan? Am întrebat-o pe un ton neutru, dar înfuriată la maximum de absenţa lui.

- A zis că ne vedem direct la teatru din moment ce am plecat de la şcoală, mi-a răspuns ea agitată. Se pare că nu am fost singura care i-a pus întrebarea asta.

- A, deci totuşi are de gând să vină, am zis şi eu pe un ton rece şi ironic.

Într-un moment ca acesta Dan nu face altceva decât să pună paie pe foc agitaţiei generale.

Oti îi sunase pe colegii care ajunseseră deja la teatru pentru a veni să ne ajute să ducem lucrările sus. De data aceasta m-a ajutat Laura să duc lucrarea. Aveam de urcat cu ea trei etaje, dar ne-am descurcat. Celălat suport era deja sus. Nu am văzut cine l-a dus, dar era bucuroasă că puteam să pun o dată jos lucrarea.

Îmi rezervasem un loc în faţa unui geam. Era absolut necesar ca lumina să vină din spatele lucrările. Doar aşa norii aveau transparenţă.

Spre surprinderea mea Dan era acolo. Îl vedeam cum se plimbă agitat de la un elev la altul. Încerca să găsească loc pentru lucările nostre. M-am dus să-l anunț că  lucrarea mea va rămâne în fața acelei ferestre, iar tablourile vor veni puse pe peretele de lângă aceasta. M-a ignorat complet. Ca de obicei!

Era o harababură totală. Cei de la sculptură şi-au înşirat panourile cu pozele ale lucrărilor lor pe peretele din dreapta, iar pe cel din stânga erau aşezate lucrările de mari dimensiuni ale fetelor de la design. Restul sălii era pentru grupa noastră. Doar că era prea puţin loc pentru sumedenia de lucrări și dimensiunile mari pe care acestea le aveau. Unii din colegii mei aveau câte două lucrări în format de 50x70 centimetri. Iar Dan nu ştia cum să le închesuie ca să arate bine prezentarea. Era limpede că ceilalți doi profesori au făcut totul pentru a se răzbuna pe Dan pentru dezinteresul acordat de el acestei expoziţii, negândindu-se de fapt că elevii sunt cei care suportă consecințele războiului lor. Când a realizat că colegii lui au făcut-o din adins, s-a evaporat. La un moment dat am întrebat-o pe Laura dacă nu ştie cumva unde dispăruse, din moment ce lucrările noastre erau singurele care nu erau puse pe pereți.

- E afară. Fumează şi îşi bea cafeaua, mi-a răspuns ea aparent indiferentă.

- Bine că el stă liniştit la o cafea, când noi ne chinuim ca proştii să ne punem lucrările pe pereţi! Cel care vorbise era Alex.

M-am dus să îmi iau sandvişul din geantă, iar când am luat prima muşcătură a apărut şi Dan. S-a îndreptat spre Alina, o fată timidă, mică de statură şi firavă.

- Unde e trusa aia de care ţi-am zis la telefon? a întrebat-o Dan pe Alina, răstindu-se la ea mai tare decât era cazul.

- În atelier! i-a răspuns ea vădit uimită de întrebare.

- Cum se poate aşa ceva? De ce n-ai adus-o? Acolo aveam ciocanul şi cuiele şi sârma, a început Dan să urle la ea.

- Dar nu mi-ai zis să o aduc! i-a zis Alina, care mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi. M-ai întrebat doar dacă e în atelier. Nu mi-ai zis că ai nevoie de ea.

- Dar de ce crezi că te-am întrebat dacă e acolo? a urlat Dan.

Atunci m-am enervat şi am intervenit. Alina nu merita să devină sacul de box a lui Dan când de fapt el era vinovat pentru întreaga situație.

- Auzi Dan, dacă erai în atelier la ora zece, aşa cum am stabilit, acum trusa era aici. Încetează să mai dai vina pe Alina pentru că tu n-ai fost capabil să te trezeşti de dimineaţă, i-am trântit-o eu pe un ton care mocnea de furie.

- Iar te bagi tu în seamă! Cu tine vorbeam? m-a întrebat el pe un ton aprins care cuprindea toată ranciuna ce mi-o poartă.

- Nu. Dar nici nu te las să urli la Alina pentru greşeala ta, i-am răspuns.

Toată sala a amuţit. Toţi ochii erau aţintiţi aspura noastră. Nu-i vedeam, dar îi simțeam.

- Ia vezi-ţi tu de sandvişul ăla şi nu te mai băga în treburile mele, mi-a zis Dan.

- Din păcate treaba ta ne priveşte pe toţi şi n-am de gând să tac atâta timp cât te compoţi atât de iresponsabil într-o situație atât de importantă, i-am aruncat replica în care se simţea dezgustul.

- Taci odată! mi-a zis în timp ce făcea nişte paşi apăsaţi spre perete pentru a studia cuiul înfipt acolo.

- Nu. Dacă toţi au de gând să tacă în faţa ta, și să comenteze când tu nu îi poţi auzi, eu îţi voi spune în faţă ce am de zis. Începea să crească agitaţia în mine. Nu eşti capabil să îţi asumi răspunderea pentru propriile fapte, darămite să faci ceva pentru noi. Şi nu da vina pe noi pentru că tu nu ai ustensilele necesare la tine. Cum am mai spus-o: dacă veneai la zece în atelier, le aveai. Aşa că acum tu să taci şi să rezolvi toată îmbârligătura în care ne-ai băgat.

- Iar te trezeşti tu să îmi dai lecţii mie?! Orgoliul şi mândria îi erau rănite, doar era un profesor pus la punct de un elev. Tu, pitico, te trezeşti să îmi spui mie ce să fac?

A vrut să mai continuie, dar l-am întrerupt:

- Da, pitica de mine îţi dă lecţii. Nu-ţi convine? Nu mă interesează.

- Hai, du-te o dată de aici şi nu mă mai enerva, pitico. Pentru că nu eşti altceva decât un vierme care mestecă nişte carne şi se crede tigru. Cară-te! Urla în timp ce îmi arunca vorbe care credea că mă vor durea, şi se îndrepta spre celălat capăt al sălii, înspre ieşire.

- Auzi Dan, dacă tot te crezi tu atât de „tigru”, de ce fugi din fața unei lupte? Petru că o poți câștiga, așa-i? Să îţi zic ceva ce mi-ai zis tu odata: MARŞ!

I-am întors spatele și m-am îndreptat spre toaletă.

- Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu un profesor? Am auzit vocea piţigăiată a profesoarei de design. Ştiam că mie mi se adresa.

M-am întors înspre ea, cu aceeași privire cruntă pe care i-o adresasem lui Dan.

- Dacă el îşi permite să îmi vorbească aşa, eu de ce nu mi-aș permite? Din câte îmi amintesc eu un profesor este mai presus de un elev, pentru că în democrație cu toții suntem egali! Și avem dreptul de a ne spune părerile, i-am zis dânsei pe un ton arogant.

- Mie nu-mi vorbeşti aşa, domnişoară!

- Nici dumneavoastră să nu-mi da-ți lecții mie! Nu eu sunt cea care are nevoie de ele, i-am trântit-o eu.

- Ţi-am zis să nu-mi vorbeşti aşa, a început ea să ridice tonul.

- Şi eu v-am rugat să-mi daţi pace! Tonul meu nu a fost doar ridicat, dar era şi plin de furie necontrolată.

Profesoara mi-a mai aruncat o ultimă privire ucigătoare, şi şi-a văzut mai departe de ale ei. Dan nu mai era în sală. Iar restul colegilor au început treptat să vorbească şi să îşi vadă de treburile lor.

- Să şti că ai avut dreptate, mi-a zis șoptit Alex. Nici nu îl auzisem apropiindu-se.

- Uite Alex, n-am nevoie de susţinerea ta. Dacă ai considerat că am dreptate trebuia să mă fi susţinut când a fost momentul. Acum vorbești degeaba.

Și mi-am continuat drumul spre toaletă.

SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC

(fragment)

II

            Sunt în tramvai în drum spre casă. Am ocupat un loc lângă o fereastră deschisă pentru a prinde o gură de aer proaspăt. În tramvaie rar găsești așa ceva. În perioada aceasta caldă tramvaiele au un miros de transpirație stătută și acrită, datorită efectului de saună pe care îl are. Dar mai sunt și unele mirosuri ale căror origine nu îmi doresc să o cunosc.

            E după-amiază, soarele e trecut cu puțin de mijlocul boltei cerești. Cerul e senin, vântul adie rar, tipic pentru o zi a începutului de iunie. Aștept cu nerăbdare să ajung acasă. Nu că mi-ar displace atât de mult la școală, oricum e ultimul meu an și ceva îmi spune că îmi va lipsi toată hărmălaia caracteristică liceului, doar că sunt extenuată. Pregătirile de pe ultima sută de metri sunt întotdeauna cele care te stresează şi te epuizează psihic. Cu toate că îmi doresc să trag un pui de somn, fratele meu hiperactiv sigur nu va lăsa. Va ajunge și el în curând acasă, împreună cu mami. Din acest motiv, în loc să lenevesc, prefer să îmi găsesc o activitate până diseară, când voi putea să dorm liniștită...

... și cred că știu ce anume voi face.

            Nici nu îmi pot aminti la ce m-am gandit tot drumul, știu doar că am ajuns în fața blocului la un moment dat și am fost nevoită să îmi caut cheile în geanta mult prea plină cu lucruri pe care le consideram utile, dar pe care nu le foloseam niciodată. Totuși le-am gasit repede. O fi geanta mea plină, dar știu unde să gasesc fiecare lucru din ea. Am deschis ușa de la intrarea în bloc și m-am îndreptat spre lift. Lociuam la etajul cinci, într-un bloc de apartamente cu zece etaje, și nu aveam de gând să urc acele etaje pe scări, așa cum de altfel face frățiorul meu când i se permite.

            Spre marea mea bucurie nu era nimeni acasă. Astfel am putut să îmi fac puțin de cap. M-am descălțat, mi-am schimbat blugii cu o pereche de pantaloni mult mai largi și mai comozi, iar sutienul și tricoul cu mâneci bufante le-am dat la schimb pentru tricoul meu preferat, de bumbac, cu imprimeu cu văcuțe. Mi-am prins părul învârful capului cu un elastic într-un coc special, care adăuga zece centimetri înâlțimii mele. Am căutat ceva de mâncare în frigiderul de pe hol şi am tulit-o în cameră. Am mâncat în fața monitorului calculatorului fără ca cineva să îmi disturbe această plăcere vinovată. Am căutat episodul la care rămăsesem cu o seară în urmă din anime-ul pe care am început să-l urmăresc. Anime-ul e mult prea captivant pentru a-mi putea dezlipi ochii de pe monitor. Death Note. Un anime mai bun decăt orice film polițist pe care l-am văzut vreodată. Și am văzut atât de multe... Trebui să recunosc că Yagami Light, personajul principal, nu are tocmai o motivație exactă pentru acțiunile lui, în afară de simpla dorință de a-i pedepsi pe cei care au făcut vreun rău altei persoane, dar felul în care acționează și faptul ca e un geniu diabolic, m-au captivat de la primul episod. Probabil îmi place atât de mult pentru că uneori și eu am acel zâmbet diabolic pe buze. Sau pentru că, probabil, aș reacționa la fel dacă aș avea puterea pe care o are el. Să pot omorî pe oricine, în orice mod, oriunde s-ar afla, doar prin simplul fapt că îi scriu numele într-un caiet... Poate sunt puţin cam sadică, dar dorința de a face rău altora e datorată răului pricinuit ție, de către alții. Dar cu toate astea, orice putere ai avea, întotdeauna trebuie să dai socoteală altora pentru faptele tale. Iar Yagami Light e urmărit de polițit deoarece e considerat un criminal. Serios? Că poliția e atât de incoruptibilă și de pură și de dreaptă încât atunci când împușcă pe cineva o numesc autoapărare.

            Din păcate n-am reușit să văd decât trei episoade până să ajungă acasă mami împreună cu Manael, frățiorul meu. Manea a împlinit șase ani luna trecută, în data de douăzeci și unu a lunii, şi mai merge la grădiniţă încă o lună, ca din septembrie să înceapă şi el şcoala, în clasa zero. Are minunatul obicei de a da buzna în camera mea de fiecare dată când ajunge acasă, fără a-i păsa prea mult de ce fac în acel moment. Nu că aș avea ceva de ascuns... Doar că e totuşi camera mea, iar el va fi în curând destul de mare să înţeleagă de ce avem sisteme diferite de urinare.

            - Nu mai intra încălțat în cameră, Manea! i-am spus când a dat buza ca un tanc în cameră. Era felul în care îmi plăcea să îl strig. Nu îmi pot explica ce ciudățenii i-o fi trecut mamei prin cap când i-a dat numele acesta. Dezbracă-te, te rog, și îmi poți povesti după aia ce jucărie ți-a arătat Robi azi, bine?

            A plecat fără a mai scoate o vorba, dar am putut vedea în ochii lui albaștrii o sclipire de  încântare când i-am spus că îi voi asculta povestioara. Oricum nu aveam de ales. Așa că am ieșit din cameră, am salutat-o și pe mami și m-am dus în micuța bucătărie, acolo unde știam că va merge ea pentru a-și aprinde mult așteptata țigară, și unde ne va urma, fără dar şi poate, Manea. Pe când mamei ii rămăsese o jumătate de țigară de fumat, după ce Manea ne-a explicat că colegul lui de grădiniță, Robi, are o pisica de pluș care repetă toate zgomotele pe care le aude, și cât de mult își dorește și el una exact la fel, mami l-a trimis pe Manea în camera lui să se uite la televizor, pe postul de desene animate. După ce micuțul a plecat, m-a întrebat:

            - Cum a fost azi la școală? Fața îi trăda oboseala. Sub ochii ei verzi avea dungi mai închise la culoare decât tenul ei alb, care păreau mai mult negre decât violet, iar ridurile ușoare din jurul ochilor și gurii păreau mai adâncite.

            - Bine, i-am răspuns cu jumătate de gură. Dan, adică minunatul meu profesor de pictură, mă stresează din nou cu coloratul lui. După părerea lui norii mei nu sunt destul de colorați.

            - Nici acum nu e de acord cu lucrarea ta pentru atestat? a întrebat pe un ton neutru, parcă plictisită de subiectul acesta.

            - Normal că nu. I-am încălcat cuvântul de prea multe ori ca să îi mai placă orice din ceea ce fac, să nu mai spun că ceea ce l-a deranjat pe el cel mai tare a fost faptul că nu am facut lucrarea așa cum și-a imaginat-o el. De parcă aş putea.

            - Din păcate știu, răspunse ea cu un oftat. Lasă, numai să iasă bine prezentarea, că pe urmă scapi de el. S-a îndreptat spre figiderul din holul de la intrare pentru a-și lua ceva de mâncare, după care a disparut în baie.

Rămăsesem pentru câteva minute sigură în bucătărie.

            În acest scurt timp mi-au fulgerat prin minte imaginile cu ceea ce se petrecuse azi la școală. Avusesem șase ore de atelier, asta însemnând șase ore în care să finisăm lucrarile de atestare a competenţelor profesionale, care saptămâna viitoare vor fi prezentate în incinta Teatrului Național al orașului. Evident că toate acestea se vor întâmlpa în fața a oricui va dori să fie acolo. Lucrarea mea era gata de o săptămână. Iar lucrarea constă în cinci bucăți de plexiglas, fiecare cu latura de câte un metru și cu grosimea de 2 milimetri, fixate într-un suport de lemn. Ideea nu era atât de unică pe cât crezusem inițial, dar era nonconvențională, ceva diferit de ceea ce făceau colegii mei, care au abordat doar pictura clasică, pe pânză. Acesta a fost motivul inițial al certurilor mele cu profesorul de pictură, Dan. Faptul că l-am ignorat și am pictat nori pe plexiglasul respectiv, l-a înfuriat. Îmi zisese și că nu am atât de multe cunoștinte de pictură pentru a fi capabilă să pictez nori, ceea ce m-a înfurit pe mine. Am vrut să încerc și indiferent cât de dificil e nu am de unde să știu dacă pot sau nu până nu încerc. Și poate nu o să iasă din prima încercare, poate o să iasă din a o mia incercare... Dar și așa, îmi place să le demonstrez oamenilor că mă subestimează. Ceea ce bineînțeles am și făcut.

            Puteam să îmi dau și singură seama că nu s-a așteptat ca lucrarea să iasă atât de bine. Mi-a plăcut că majoritatea colegilor de clasă, și nu numai, mi-au lăudat lucrarea. Un profesor care predă grafica mi-a zis că îi place foarte mult conceptul lucrării. Dar pentru Dan nu era suficient. Tot timpul găsea ceva de obiectat. Iar de multe ori nu aveam dispoziția necesară pentru a-l asculta și nici nu mă puteam abține să nu îi arunc câte o replică usturătoare, pe care de altfel o merita din plin.

            Asta s-a întâmplat și astăzi. Când am intrat în atelier, a început prin a se lega de mine pentru că întarziasem. Ajunsesem la opt și jumătate în clasă.

            - Nici tu n-ai fost punctual, cum nu ești niciodată. Ai trecut pe lângă mine cu mașina acum cinci minute. De ce m-aș grăbi la școală, dacă aștept o oră ca tu să îți faci apariția?

            - Iar te găsești tu să-mi dai lecții mie? O pișpirică ca tine?

            - Esențele tari se țin în sticluțe mici, i-am raspuns pe un ton arogant.

            Puțini au curajul să îi vorbească în acest mod unui profesor, dar eu nu ma număr printre ei. Respectul se câștigă prin faptul că-i respecți pe alții din jurul tău. Din păcate, respectul meu pentru el se dusese pe apa sâmbetei, în momentul în care m-a trimis la bibliotecă să fac studii pentru că nu am știut să desenez un cilindru culcat. Replica mea de atunci a declanșat războiul care a continuat până în momentul de față: „Tu pentru ce ești aici? Să ne fii paznic sau profesor?”.

            Am avut atât de multe certuri încât nici nu mi le mai pot aminti pe toate, majoritatea dintre ele începute de la stupizenii. Astăzi mi-a spus din nou că lucrarea mea e jalnică și că nu se poate numi pictură ceea ce fac eu. Mie lucrarea mi se pare bună. Încă stau și mă gândesc la ce vroia să se refere când i-mi spunea să fac structură norilor. Dacă se referă la transparența lor specifică, pentru că oricum nu sunt mai mult decât niște vapori de apă adunați sau împrăștiați de vânt, atunci le-am facut-o. Dar uneori norii sunt atât de compați încât nu îi poți numi transparenți. Dacă se referă la formă... Norii nu au o formă concretă și nici nu vor avea vreodată deoarece pot avea orice formă existentă. AHH!!

            - La ce te gândești? am auzit o voce puternică lângă mine. Am tresărit. Era mami care se întoarsese în bucătărie pentru a mânca.

            - Mă gândeam dacă mâine dimineață o să trebuiască să stau cu Manea. Ai fost sâmbăta trecută la lucru. Mergi și mâine? am spus eu primul lucru care mi-a trecut prin cap în acel moment. Nu vroiam să îi mai povestesc de certurile mele cu Dan. Era la fel de sătulă de povestea asta pe cât eram și eu.

            -Nu, dar m-am programat la coafor. Merg să mă vopsesc. Poate merg și la cosmetică, zise ea nehotărâtă.

            Avea părul șaten, cel pe care mi l-a dăruit și mie, dar îi placea să se vopsească brunetă. Era un contrast care îi stătea ciudat de bine. Pielea ei albă contrasta puternic cu nuanța închisă a părului ei, iar ochii ei verzi străluceau datorită contrastului. Părul îi era scurt, abia îi ajungea până la umeri, tuns în stil „Cleopatra”,  iar rădăcinile crescute erau destul de evidente.

            - Deci Silviu nu vine în seara asta acasă? am întrebat-o.

            Silviu Timoran era insuportabilul meu tată vitreg. Mami a divorțat de tati cu aproape nouă ani în urmă. S-a recăsătorit cu acest Silviu, care l-a început mi s-a părut prietenos și ne înțelegeam surprinzător de bine. Problemele au apărut când a încercat el să facă pe tatăl cu mine, ceea ce eu nu aveam nevoie, din moment ce aveam unul, indiferent cum era acesta. Manea este copilul lui. Iar problemele s-au înmulțit de când Manea a venit pe lume, iar Manea e nevinovatul prins la mijloc în toată povestea asta.

            - Nu. Vine mâine, la amiază.

            Spre bucuria mea, Silviu era șofer de tir. Transporta maşini în ţară. Venea acasă abia la sfărșit de săptămână și stătea maximum trei zile. Era suficient pentru a-mi dori ca în acele zile să mă evapor de pe suprafaţa Pământului.

            - Vine tati mâine? a întrebat Manea, care în acea clipă venise în bucătărie.

            - Da. Și până atunci o să stai cu mine, i-am răspuns. Când te trezești să vii în camera mea.

            - Da! mi-a răspuns el cu entuziasm, mai mult pentru venirea tatălui lui, decât de perspectiva de a rămâne cu mine.

            - Casiana, mâine, te rog, să aspiri, mi-a zis mama. Poate că nu o să termini până ajung eu  acasă, dar măcar să te apuci de lucru.

            - Dar unde mergi, mami? a intrebat-o Manea vizibil întristat.

            - La coafor, i-a răspuns ea zâmbind.

            - Să te faci frumoasă? a întrebat el buimacit.

            - Da, i-a zis ea râzând. Zâmbeam și eu. E ciudat cum a reținut el termenul acesta.

            Pofticios ca orice copil, s-a dus să vadă ce mânca mami, iar ea i-a dat și lui. I-am lăsat în bucătărie deoarece am auzit că îmi sună telefonul în cameră. Până am ajuns la el, n-a mai sunat. Am verificat de la cine era apelul. Era de la Gregor. 


SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC

ACCEPTĂ-ȚI MONȘTRII / ACCEPT YOUR MONSTERS

Ro:

          Cu toții avem o lume a noastră, o lume imaginară, ideală, perfectă, fabricată de propria minte, în care ne refugiem... indiferent de motivul pentru care o face. Iar de cele mai multe ori motivul acela e suferința fizică sau emoțională. De aceea ne dorim o lume mai bună, un loc în care să putem fi fericiți, să nu mai suferim. Doar că, la fel ca în oricare altă lume, nu există doar bine. E imposibil. E absurd. Cum ai putea vedea binele dacă nu ar exista și răul cu care să-l compari?

Iar acest rău e reperezentat de proprii noștri monștrii.

            Cum arată acești monștri? Cine sunt ei? Ce fac?

Ei bine, sunt monștrii fără blană, ghiare sau coarne, fără ochi roșii și fără puteri supranaturale. Acești monștri suntem noi. O altă versiune a noastră. O parte a noastră care  este oglindirea mândriei noastre absolute, a lăcomiei de care suntem capabili. Sunt o reprezentare a celui mai înalt nivel de invidie, furie și gelozie de care suntem în stare. Sunt în aceeași măsură și desfrânarea fără limite, lenea absolută, o poftă care e direct proporțională cu volumul hranei care o alimentează. Sunt acele vicii pe care ne străduim să ni le înfrânăm. Sunt acele suferințe care au ajuns să ne consume. Sunt acele răni pe care viața ni le-a provocat și care nu s-au vindecat niciodată.

Acești monstrii, din păcate, sunt în fiecare dintre noi. Pentru că sunt noi. Dar având în vedere că ne naștem buni, fiind corupți ulterior de apariția acestor monștrii în înăuntrul nostru, ne petrecem tot restul vieții luptându-ne cu ei. Cu noi înșine. Cu ceea ce am putea deveni. Cu ceea ce ne străduim să nu devenim. Iar uneori obosim. Sau, pentru că suntem slabi, nu  putem să le facem față și cedăm, lăsându-i să ne controleze. Alteori reușim să îi ținem bine ascunși față de cei din jurul nostru și le dăm drumul doar atunci când ne pot răni doar pe noi înșine.

Dar pentru a controla pe deplin acești monștri trebuie să îi cunoaștem. Să știm cine suntem. Să știm cine e monstru din înăuntrul nostru. Să realizăm cine am putea fi noi și cine ar putea fi ei. Să conștientizăm că deciziile pe care le-am luat sunt cele care au dus la această formă a sinelui nostru. Pe urmă trebuie să îi acceptăm. Cu toții suntem răi, într-o anumită măsură. Cu toții avem doza noastră de Yin așa cum o avem și pe cea de Yang. Important este echilibrul. Iar în ultimul rând, trebuie să știm când să lăsăm monștrii să preia controlul asupra noastră și când să-i încătușăm cu o sută de lanțuri. Să fi bun în permanență e o greșeală. Oamenii profită de slăbiciunea aceasta, motiv pentru care ajungi să fi rănit și să îți dorești ca monstrul tău să te salveze. Uneori e bine să le servești oamenilor din propriul lor medicament. Dar să nu uităm că supradozele ucid.

Și așa lupta aceasta riscă să continue la nesfârșit, făcându-ne să trăim într-un permanent conflict cu noi înșine, dar în același timp, și cu cei din jurul nostru. Mai devreme sau mai târziu majoritatea dintre noi ajungem să îi acceptăm și să îi constrolăm. Unii mai repede, alții mai târziu. Unii mai ușor, alții mai repede. Și mai există și acei câțiva care ajung să-i omoare prin a se omorî. Felul în care le ținem piept monștrilor ne aparține. În totalitate. De aceea trebuie să ne asumăm consecințele faptelor noastre.

En:

            We all have a world of our own, an imaginary one, an ideal, perfect world, made up by our minds, in which we refuge... for whatever reason. Most of the time the reason is physically or emotionally suffering. That`s why we want a better world, where we can be happy, where we are no longer suffering. But just as in every other worlds, there is not just good. It`s impossible. It`s absurd. How would we be able to tell what is good without comparing it to the bad?

            And this bad is represented by our monsters.

            How these monsters look like? What are they? What do they do?

            Well, these monsters have no fur, no claws and no horns, they don`t have red eyes or super powers. These monster are us. Another version of us. A part of us that mirrors our absolute pride and the greed that we are capable of. They represent the higher level of fury, anger and envy that we have within us. They are our unlimited lust, our absolute laziness, a gluttony that is directly propotional with the food that feeds it. They are the vices that we strive to restain. They are the sufferings that comsumed us. They are those wounds that life gave us and which never healed.

            These monster, unfortunatly, are inside of every one of us. But considering that we all born good, beeing aferwords corrupted by the presence of these monsters inside us, we spend the rest of our lives fighting them. Fighting ourselves. Fighting for what we can become. Fighting against what we don`t want to become. But we get tired. Or, because we are weak, we can not cope with them and we give up, letting them to control us. Other time we are capable of hiding them so well, and let them take control when the only person they can hurt is ourselves.

            But to fully control them we must get to know them. To know who we are. To know who`s the monster inside us. To know who we can be and what they can became. We have to understand that the decisions that we had made led to this form of ourselves. After this we need to accept them. We all are bad, to a certain degree. We all have a little bit of Yin within ourselves as well as we have a little Yang. We just have to maintain the balance. Last but not least, we need to know when it is good to let then take the comand over us and when to restain them with hundreds of chains. To be always good is a mistake. People take advantage of you becase they see it as a weakness and because of this we get hurt and we want that monster to came to rescue us. Sometimes is best to pay people with the same coin. But don`t forget that overdoses can kill as well.

           

            And like this, the battle can continue forever, making us live in a permanent conflict with ourselves and, at the same time, with the people around us. Sooner or later the majority of us get to accept and to control our monsters. Some faster, some slower. Some easier, some harder. And there are some few people who end up killing the monster by killing themselves. How we cope with our monsters is up to us. Completely. That`s why we must take responsability for our decisions.


SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC

ANUL NOU / NEW YEAR`S EVE

RO:

Mâncare, băutură, prieteni, familie, distracție, muzică, dans, bârfe, pregătiri, artificii... Acesta este Revelionul. Podul dintre ani.  Trecerea de la un an la celălalt. Un motiv de sărbătoare și de veselie, că doar am apucat încă un an.

Dar, totusi, de ce pare atât de superficial și supraestimat? 

Dacă vrei să sărbătorești, să ai motiv să bei, să mănânci bunătăți și să te întâlnești cu prietenii și familia, nu ai nevoie de Revelion. Până și faptul ca e senin cerul poate fi motiv de sărbătoare. Că doar e o zi frumoasă! Dacă vrei să asculți muzică și să dansezi, nu ai nevoie de Revelion. Ai nevoie de un set de boxe și de niște energie. Dacă vrei să bârfești, din nou, nu ai nevoie de Revelion. O poți face de pe telefonul mobil, de pe laptop, de pe tabletă... că doar există internet. Dacă vrei să te dichisești, o poți face și pentru cele cinci minute în care mergi până la magazinul din colțul străzii ca să cumperi o pâine. Dacă vrei artificii... ei bine, pentru acestea ai nevoie de o ocazie mai specială... sau de o căutare pe internet. 

Și atunci de ce petrecem de Revelion? De ce ne pregătim atât pentru câteva momente de bucurie? 

Pentru că ne place. Acesta ar fi cel mai scurt și mai succint răspuns. Ne place să ne dichisim, să petrecem, să mâncăm și să bem... mai ales pe banii altora. Și în casele altora. Și am face-o mai des dacă oamenii din jurul nostru nu ne-ar considera nebuni că sărbătorim înflorirea florilor primăvara sau primii fulgi de nea iarna. Am face-o în fiecare zi. Și am găsi chiar mai mult de 365 de motive pentru a o face.

Dar să nu uităm totuși că Revelionul e doar o altă zi din calendar, doar că în locul cifrelor care determină zilele și/sau lunile, de această dacă se schimbă o cifră din rândul anilor. 2016 devine 2017. Atât! Săptămânile se succed la fel. Zile se numără la fel. Timpul trece la fel de repede... sau de încet. Nimic altceva nu se schimbă. Dar cu toții simțim nevoia de ne reîmprospăta visele. De a ne motiva din nou să începem ce n-am avut curaj anul trecut. De a ne întări speranțele și de a ne îmbărbăta.

De ce e nevoie de un nou an pentru toate astea? De ce nu e suficient o nouă zi? 

Adăugați o legendă

EN:

Food, drinks, friends, family, fun, music, dance, gossips, arrangements, fireworks... This is The New Year`s Eve. The bridge between the years. The switch from one year to another. The reason for celebrating and having fun, because we lived another year.

But, still, why does it seem so superficial and overrated? 

If you want to celebrate, to drink, to eat delicious food and to meet your friends and family, you don`t need New Year`s Eve. Even the fact that the sky is blue can be a reason to celebrate. It`s a beautiful day after all! If you want to listen to music and dance, you don`t need New Year`s Eve. All you need is a pair of speakers and some energy. If you want to gossip, again, you don`t need New Year`s Eve. You can do it on your smartphone, on your computer, on your tablet. All you need is Internet. If you want to dress up, you can do it for those five minutes that takes to go to the store nearby to buy a bread. If you want fireworks... well, for those you need a special occasion... or a search on google.

And then, why we celebrate New Year`s Eve? Why do we do so many arrangements for some moments of joy?

Because we like it. This is the shortest and the simplest answer. We like to dress up, to party, to eat and drink... especially when someone else is paying... and when it is in someone else`s house. We would do it more often if the people around us will not consider us crazy because we celebrate the blossoming of the flowers in the spring or the fall of the first snowflake in the winter. We would do it everyday. And we would find more than 365 reason to do it.

Let`s not forget that the New Year`s Eve is just another day in calendar, just this time instead of changing the numbers of days and months, we change a number in the year. 2016 becomes 2017. That`s it! Weeks are the same. Days are the same. Time passes as faster... or slower as usual. Nothing else changes. But everybody feels the need to refresh their dreams. To motivate themselves to do the things that they did not have the courage to do last year. To hope and to cheer up again because it`s a new start.

Why do we need a new year for all of these? Why is it not enough just a new day?

SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC