(fragment II)

Real? by Burtiuc Alexandra Geanina

Luni dimineaţă când am auzit că îmi sună telefonul pentru a mă trezi să merg la şcoală, am fost nevoită să îmi înfrânez impulsul de a-l sparge. Uram din tot sufletul trezitul acesta de dimineaţă. Am amânat alarma pentru zece minute, apoi din nou cu încă zece minute, până când am văzut că se făcuse şapte şi jumătate, iar eu nici măcar nu mă ridicasem din pat. Pe jumătate adormită m-am strecurat la baie pe lângă maşina de spălat din faţa uşii, aplecându-mă să nu dau cu capul de dulapul de deasupra. Nu vroiam să trec prin sufragerie pentru că nu ştiam dacă mai era sau nu Silviu acasă. Mami se mira că încă mai folosesc uşa aceasta pentru a merge la baie, dar în multe situaţii se dovedea extrem de folositoare. Ca acum.

Mi-am dat cu apă rece pe faţă să mă trezesc, mi-am periat dinţi şi m-am întors în cameră pentru a mă îmbrăca. Pentru azi am ales o pereche de pantaloni scurţi cu talie înaltă, de blugi, vopsiți într-o nuanță caldă de maro şi o cămaşă cu mânecă scurtă, în carouri cu albastru, cafeniu și alb. Mi-am luat pe spate un pulover subţire, a cărui nuanță de maro diferea de celelalte două cu care eram deja îmbrăcată şi care îmi ajungea până la jumătatea feselor. M-am încălţat cu o pereche de espadrile crem, iar pe umăr mi-am pus o geanta albă, în care mi-am îndesat ceea ce aveam nevoie azi la școală. Mi-am lăsat părul desfăcut, mi-am aplicat rimel pe gene şi mi-am pus o pereche de cercei albi în urechi.

Pregătirile au durat mai mult decât mă aşteptasem, de unde a rezultat întârzierea mea. Orele începeau la opt, iar eu plecasem de acasă la opt şi cinci minute. Am luat tramvaiul până la şcoală, ceea ce mă făcea să îmi doresc din să am un automibil doar al meu. Era plin de abia se puteau închide ușile, cu mirosurile tipice, dar nu la fel de puternice ... încă. O sunasem pe Ramona pe drum spre stație şi am căzut de acord că nu mai are rost să mergem la prima oră, din moment ce a început deja.

Ramona era singura colegă de clasă cu care comunicam în afara şcolii. Bine, mai sunam şi alte colege, dar doar pentru a mă interesa de data unui test sau de termenul limită al unui referat. Cu Ramona am ajuns să mă împrietenesc, cu toate că nu era o prietenie strânsă. Uneori aveam senzaţia că era doar o prietenie formală, o prietenie care rezistă doar între zidurile şcolii, una care să nu ne facă să ne simţim singure şi ignorate într-o societate care e evident că nu ne acceptă. De fapt eram singurele care nu făceam parte dintr-un „grup”, „bisericuţe” cum le numesc unii. E tipic oricărei clase, dar e exact elementul care fragmentează clasa şi nu o lasă să fie unită. Iar pentru că nici o altă „bisericuţă” nu ne accepta am fost nevoite să ne facem noi „bisericuţa” noastră.

Cu ea m-am înţeles de la bun început, chiar dacă am avut divergenţele noastre. Avea un caracter extrem de instabil, vulcanic, trecând dintr-o stare în alta extrem de repede şi de uşor, şi aveam şi eu momente asemănătoare în acea perioadă specială a lunii, ceea ce ducea mereu la o ceartă, pe care a doua zi o uitam. Pe care preferam să o uităm, mai bine zis. Îmi amintesc că în clasa a X-a am avut de realizat un proiect la chimie împreună. Avusesem de realizat un experiment la alegere şi un poster în care să descriem materialele folosite şi procedeul. Am luat ca reacţie chimică reacţia dintre bicarbonatul de sodiu şi acidul acetic, o reacție exprem de comună și de simplă. Eu făcusem un con de vulcan din lut în orele de sculptură, iar celor două ingrediente am mai adăugat nişte boia de ardei pentru culoare, reacţie care crea imaginea lavei care erupe. Ei îi rămăsese de realizat posterul. Ce muncă obositoare! Cu o zi înainte de prezentarea proiectului mă anunţă telefonic că nu vine a doua zi la şcoală pentru că ea nu vrea să vorbească în faţa clasei. Am explodat ca vulcanul pe care îl creasem. Eram o echipă, iar ea m-a lăsat baltă! Normal că am început să mă cert cu ea pentru asta, pentru că dădea dovadă de atâta imaturitate, iresponsabilitate și lipsă de respect față de munca mea. Şi nu a vrut nicicum să vină. Am fost nevoită să fac eu şi posterul şi să prezint a doua zi în faţa clasei proiectul, în timp ce realizam şi acea reacţie chimică. Am făcut în tocmai şi am primit nota zece. Ramona mă sunase după terminarea orelor pentru a se interesa de nota ei pentru proiectul respectiv. I-am zis că nu ştiu ce notă i-a dat doamna profesor pentru că nu am trecut-o pe proiect. A început să urle la mine că eu nu mă pot numi prietenă pentru ceea ce am făcut. Şi m-a înjurat. Şi m-a jignit.

Atunci i-am explicat, pe un ton ridicat şi plin de furie, cu nişte cuvinte nu prea bine alese, că n-am avut niciun motiv pentru a o trece pe proiect din moment ce nu a contribuit cu nimic la realizarea lui, mai mult, m-a şi lăsat baltă cu o zi înainte şi mi-a mai dat şi de lucru pe deasupra. Şi de ce aş fi fost atât de prietenă faţă de ea, când ea nu a fost cu nimic prietenă faţă de mine?! Un prieten adevărat nu te lasă baltă, ci dimpotrivă, se face de râs alături de tine.

Pe lângă aceste certuri serioase, mai aveam certuri în atelier. Bineînțeles! Ea considera că ştie mai multe decât mine, şi recunosc că în unele privinţe mă întrecea cu mult, dar unei prietene îi explici unde greşeşte şi îi respecţi decizia, nu îi impui ce şi cum să facă. Ea avea senzaţia că dacă îmi spune că nu e bine ceea ce fac sau cum fac, eu o voi asculta şi voi face cum îmi spune ea. Ceea ce era greşit. Vroiam să mă conving, mai ales atunci când nu simțeam că greșesc. De multe ori nici lucrările ei nu erau atât de corecte pe cât ar fi trebuit, dar ea tot de ale mele se lega. Uneori mă demoraliza când îmi vorbea astfel şi mă făcea să mă consider bună de nimic și mă enerva atât de tare încăt rupeam lucrarea şi o luam de la capăt numai pentru a-i demonstra că sunt mai bună decât mă consideră ea.

Concurenţa aceasta dintre noi am simţit-o în permarenţă. Din partea mea era de fapt dorinţa de a avea lucrări bune. Dar din partea ei era mereu dorinţa de a demonstra că e superioară în orice privinţă, că doar ceea ce face ea e bine şi că doar ea ştie să facă acel ceva bine. Cu toate astea, notele mele erau cu mult mai mari decât ale ei, eram mai plăcută de profesori decât era ea, datorită faptului că învăţam şi îmi dădeam silinţa, şi făceam ceva ce ea nu şi-a permis niciodată: visam!

Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu ea şi cu felul ei de a acţiona, dar am acceptat-o, la fel cum m-a acceptat ea pe mine. Nu mai puneam la suflet certurile şi ignoram competiţia tacită dintre noi. Ceea ce s-a demonstrat a fi cea mai înţeleaptă decizie pe care am luat-o în privinţa prieteniei noastre.

În dimineaţa aceasta m-a așteptat la magzinul de lângă şcoală pentru a ne bea bine-meriatata cafeluţă. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni scurţi de blugi, un tricou simplu, verde, o pereche de tenişi în picioare şi o geantă mare, sport, verde-kaki, pe umăr. Părul ei brunet, tuns scurt şi asimetric, era pieptănat, iar machiajul îi lipsea. De obicei folosea fond de ten pentru a-şi acoperi urmele lăsate de acnee. Era de acceaşi înălţime cu mine, şi ne plăcea să ne considerăm de statură medie, chiar dacă multă lume ne spunea că suntem scunde. I-am zâmbit când am dat cu ochii de ea, iar ea mi-a întors zâmbetul. După ce ne-am luat cafeaua şi ne-am așezat pe o bancă din spatele unui bloc de apartamente din apropierea şcolii, am început prin a-i povesti mica mea ceartă cu Silviu de sâmbătă. Nici ea nu avea o părere prea bună despre Silviu. Mi-a dat dreptate, ceea ce ştiam oricum că am. Apoi a început ea să-mi povestească despre week-end-ul pasional petrecut împreună cu iubitul ei Adrian, care era de fapt fratele mai mic al lui Gregor.

Mi-a explicat totul cu lux de amănunte. Nu era pudică, nici ruşinoasă. Era directă și onestă, ca şi mine, aspect care probabil ne-a clădit prietenia. Doar că maniera ei de a spune lucrurilor pe nume te jignea, cânt felul în care o spuneam eu te făcea mai mult să cazi pe gânduri. Cuvintele sunt cele mai la îndemână arme pe care le poți avea. Dar ca orice altă armă, trebuie să ști cum să o folosești.

Pe când terminase ea de descris totul, ajunsesem deja în clasă. Ne-am salutat colegii şi ne-am aşezat în prima bancă de pe rândul de la geam. De acolo puteam să vedem tot ce se petrece în clasă, dar şi să ne întoarcem cu spatele, să ignorăm totul. Ora aceea de limba şi literatura română a venit şi s-a dus. Restul orelor erau anulate deoarece eram nevoiţi să mergem la Teatrul Naţional pentru a expune lucrările pentru prezentarea din ziua următoare.

Ramona mi-a spus de la bun început că nu vine. Nu face față stresului, iar faptul că merge acasă să doarmă o ajută să se relaxeze. Motiv pentru care nu ajuta niciodată la panotarea unei expoziţii. De ce să îşi fi schimbat obiceiul acum? Aşa că după ora de română, ea a plecat acasă, iar eu am mers în atelier. Spre marele nostru ghinion era înnorat și stătea să plouă.

Când am ajuns în ateier am realizat că Dan nu ajunsese, el, cel care ne spunea să fim mereu punctuali. Am întrebat-o pe Otilia, căreia îi spuneam Oti, unde e şi când ajunge. Ea era cea care avusese o conversaţie telefonică cu dânsul. Ne-a zis că Dan încă e acasă, se pregăteşte să vină înspre şcoală. Serios? Au venit profesorii de la celelalte grupe să se intereseze de venirea profesorului nostru şi au fost şi ei informaţi de „venirea” dânsului.

Clasa noastră, cea de artă plastică, era împărţită în trei specializări: pictură, sculptură şi design. Erau numite grupe, iar în aceste grupe noi, elevii, am fost repartizaţi după preferinţele noastre sau ale dirigintelui, în unele cazuri. Eu făceam parte din grupa de pictură, împreună cu Ramona.

Am aşteptat o jumătate de oră şi Dan nu a apărut. Oti l-a mai sunat o dată, iar el acum se încălţa. Deci i-a luat o jumătate de oră doar ca să se îmbrace?! Chiar așa de gras și de încet să fie?

Ceilalţi profesori și-au pierdut răbdarea şi au decis să nu-l mai aşteapte. Au comandat taxiuri cu remorcă pentru a ne putea transporta lucrările. Când a ajuns unul dintre ele ni s-a spus să ne grăbim să ne ducem lucrările în mașină. Fiecare a pus mâna pe lucrarea lui. Apoi s-au întors după lucrările celor care nu erau prezenţi.

- Hei, eu am nevoie de ajutor. Nu pot duce suportul ăsta singură, i-am anunţat.

A venit Claudiu să mă ajute să car suportul. Era din lemn masiv şi greu, greutate la care mai contribuiau şi bucăţile de plexiglas. Claudiu a prins de un capăt, iar eu celălalt. La jumătatea drumului până la uşă realizasem că voi avea nevoie la prezentare şi de suportul pe care îl pusesem în atelier.

- Ăăă, Alex! Mă ajuţi şi tu, te rog, l-am strigat pe singurul coleg pe care l-am vazut prin preajmă.

- Da. Cu ce să te ajut? m-a întrebat el.

- I-a suportul ăla, te rog, şi du-l la maşină. Îi arătasem suportul cu o înclinare a capului.

Îl luase şi plecase înaintea noastră. Suportul acela era mult mai uşor. De ce nu l-am luat eu? Când am ajuns afară, ploaia cădea lină peste noi. Aveam noroc că lemnul era lăcuit şi norii erau pictaţi cu culori de ulei, nefiind afectați de ploaie. M-am urcat în cabina maşinii alături de şofer şi Oti. Profesoara grupei de design i-a dat Otiliei bani pentru a plăti când ajungem la destinaţie.

- Oti, unde e Dan? Am întrebat-o pe un ton neutru, dar înfuriată la maximum de absenţa lui.

- A zis că ne vedem direct la teatru din moment ce am plecat de la şcoală, mi-a răspuns ea agitată. Se pare că nu am fost singura care i-a pus întrebarea asta.

- A, deci totuşi are de gând să vină, am zis şi eu pe un ton rece şi ironic.

Într-un moment ca acesta Dan nu face altceva decât să pună paie pe foc agitaţiei generale.

Oti îi sunase pe colegii care ajunseseră deja la teatru pentru a veni să ne ajute să ducem lucrările sus. De data aceasta m-a ajutat Laura să duc lucrarea. Aveam de urcat cu ea trei etaje, dar ne-am descurcat. Celălat suport era deja sus. Nu am văzut cine l-a dus, dar era bucuroasă că puteam să pun o dată jos lucrarea.

Îmi rezervasem un loc în faţa unui geam. Era absolut necesar ca lumina să vină din spatele lucrările. Doar aşa norii aveau transparenţă.

Spre surprinderea mea Dan era acolo. Îl vedeam cum se plimbă agitat de la un elev la altul. Încerca să găsească loc pentru lucările nostre. M-am dus să-l anunț că  lucrarea mea va rămâne în fața acelei ferestre, iar tablourile vor veni puse pe peretele de lângă aceasta. M-a ignorat complet. Ca de obicei!

Era o harababură totală. Cei de la sculptură şi-au înşirat panourile cu pozele ale lucrărilor lor pe peretele din dreapta, iar pe cel din stânga erau aşezate lucrările de mari dimensiuni ale fetelor de la design. Restul sălii era pentru grupa noastră. Doar că era prea puţin loc pentru sumedenia de lucrări și dimensiunile mari pe care acestea le aveau. Unii din colegii mei aveau câte două lucrări în format de 50x70 centimetri. Iar Dan nu ştia cum să le închesuie ca să arate bine prezentarea. Era limpede că ceilalți doi profesori au făcut totul pentru a se răzbuna pe Dan pentru dezinteresul acordat de el acestei expoziţii, negândindu-se de fapt că elevii sunt cei care suportă consecințele războiului lor. Când a realizat că colegii lui au făcut-o din adins, s-a evaporat. La un moment dat am întrebat-o pe Laura dacă nu ştie cumva unde dispăruse, din moment ce lucrările noastre erau singurele care nu erau puse pe pereți.

- E afară. Fumează şi îşi bea cafeaua, mi-a răspuns ea aparent indiferentă.

- Bine că el stă liniştit la o cafea, când noi ne chinuim ca proştii să ne punem lucrările pe pereţi! Cel care vorbise era Alex.

M-am dus să îmi iau sandvişul din geantă, iar când am luat prima muşcătură a apărut şi Dan. S-a îndreptat spre Alina, o fată timidă, mică de statură şi firavă.

- Unde e trusa aia de care ţi-am zis la telefon? a întrebat-o Dan pe Alina, răstindu-se la ea mai tare decât era cazul.

- În atelier! i-a răspuns ea vădit uimită de întrebare.

- Cum se poate aşa ceva? De ce n-ai adus-o? Acolo aveam ciocanul şi cuiele şi sârma, a început Dan să urle la ea.

- Dar nu mi-ai zis să o aduc! i-a zis Alina, care mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi. M-ai întrebat doar dacă e în atelier. Nu mi-ai zis că ai nevoie de ea.

- Dar de ce crezi că te-am întrebat dacă e acolo? a urlat Dan.

Atunci m-am enervat şi am intervenit. Alina nu merita să devină sacul de box a lui Dan când de fapt el era vinovat pentru întreaga situație.

- Auzi Dan, dacă erai în atelier la ora zece, aşa cum am stabilit, acum trusa era aici. Încetează să mai dai vina pe Alina pentru că tu n-ai fost capabil să te trezeşti de dimineaţă, i-am trântit-o eu pe un ton care mocnea de furie.

- Iar te bagi tu în seamă! Cu tine vorbeam? m-a întrebat el pe un ton aprins care cuprindea toată ranciuna ce mi-o poartă.

- Nu. Dar nici nu te las să urli la Alina pentru greşeala ta, i-am răspuns.

Toată sala a amuţit. Toţi ochii erau aţintiţi aspura noastră. Nu-i vedeam, dar îi simțeam.

- Ia vezi-ţi tu de sandvişul ăla şi nu te mai băga în treburile mele, mi-a zis Dan.

- Din păcate treaba ta ne priveşte pe toţi şi n-am de gând să tac atâta timp cât te compoţi atât de iresponsabil într-o situație atât de importantă, i-am aruncat replica în care se simţea dezgustul.

- Taci odată! mi-a zis în timp ce făcea nişte paşi apăsaţi spre perete pentru a studia cuiul înfipt acolo.

- Nu. Dacă toţi au de gând să tacă în faţa ta, și să comenteze când tu nu îi poţi auzi, eu îţi voi spune în faţă ce am de zis. Începea să crească agitaţia în mine. Nu eşti capabil să îţi asumi răspunderea pentru propriile fapte, darămite să faci ceva pentru noi. Şi nu da vina pe noi pentru că tu nu ai ustensilele necesare la tine. Cum am mai spus-o: dacă veneai la zece în atelier, le aveai. Aşa că acum tu să taci şi să rezolvi toată îmbârligătura în care ne-ai băgat.

- Iar te trezeşti tu să îmi dai lecţii mie?! Orgoliul şi mândria îi erau rănite, doar era un profesor pus la punct de un elev. Tu, pitico, te trezeşti să îmi spui mie ce să fac?

A vrut să mai continuie, dar l-am întrerupt:

- Da, pitica de mine îţi dă lecţii. Nu-ţi convine? Nu mă interesează.

- Hai, du-te o dată de aici şi nu mă mai enerva, pitico. Pentru că nu eşti altceva decât un vierme care mestecă nişte carne şi se crede tigru. Cară-te! Urla în timp ce îmi arunca vorbe care credea că mă vor durea, şi se îndrepta spre celălat capăt al sălii, înspre ieşire.

- Auzi Dan, dacă tot te crezi tu atât de „tigru”, de ce fugi din fața unei lupte? Petru că o poți câștiga, așa-i? Să îţi zic ceva ce mi-ai zis tu odata: MARŞ!

I-am întors spatele și m-am îndreptat spre toaletă.

- Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu un profesor? Am auzit vocea piţigăiată a profesoarei de design. Ştiam că mie mi se adresa.

M-am întors înspre ea, cu aceeași privire cruntă pe care i-o adresasem lui Dan.

- Dacă el îşi permite să îmi vorbească aşa, eu de ce nu mi-aș permite? Din câte îmi amintesc eu un profesor este mai presus de un elev, pentru că în democrație cu toții suntem egali! Și avem dreptul de a ne spune părerile, i-am zis dânsei pe un ton arogant.

- Mie nu-mi vorbeşti aşa, domnişoară!

- Nici dumneavoastră să nu-mi da-ți lecții mie! Nu eu sunt cea care are nevoie de ele, i-am trântit-o eu.

- Ţi-am zis să nu-mi vorbeşti aşa, a început ea să ridice tonul.

- Şi eu v-am rugat să-mi daţi pace! Tonul meu nu a fost doar ridicat, dar era şi plin de furie necontrolată.

Profesoara mi-a mai aruncat o ultimă privire ucigătoare, şi şi-a văzut mai departe de ale ei. Dan nu mai era în sală. Iar restul colegilor au început treptat să vorbească şi să îşi vadă de treburile lor.

- Să şti că ai avut dreptate, mi-a zis șoptit Alex. Nici nu îl auzisem apropiindu-se.

- Uite Alex, n-am nevoie de susţinerea ta. Dacă ai considerat că am dreptate trebuia să mă fi susţinut când a fost momentul. Acum vorbești degeaba.

Și mi-am continuat drumul spre toaletă.

SCRIS DE / WRITTEN BY ALEXANDRA - GEANINA BURTIUC

IN[VISIBLE]

THE PORTRAIT OF / PORTRETUL LUI DANIEL POPESCU

RO: Daniel Popescu a avut recent o expoziție personală intitulată in_­[visible] . Expoziția a avut loc în Galeria Casa Matei a Unversității de Artă și Design Cluj-Napoca. Expoziția a fost curatoriată de Roxana Modreanu și a fost deschisă publicului până în data de 2 Martie 2017. Datorită spațiului, expoziția a fost împărțită în două sectoare. Primul sector conținea piesa de rezistență a expoziției, iar al doilea sector a constat într-un joc de cuvinte proiectate și o pictură în negativ a unui iepure. Acest sector avea un subtitlu al lui: Follow the white rabbit (urmărește iepurele alb).

            Cum spuneam anterior, în primul sector s-a găsit piesa de rezistenșă a expoziției. Și îmi permit să o numesc astfel deoarece e lucrarea care a creat cel mai mare impact vizual și e lucrarea despre care lumea a vorbit cel mai mult. De asemenea în această lucrare s-a investit cel mai mult, Daniel afirmând că suma a depășit 5.000 de euro, nepunând în calcul și restul investițiilor pentru întreaga expoziție, și, pe de-asupra, este lucrarea la care asamblarea a durat cel mai mult.

 În interiorul unei camera întunecate te aștepta o explozie de lumină. Spațiul destul de redus, dar încăpător totodată al pavilionului, a fost acoperit de 36,000 de fragmente de oglindă, plasate în diferite unghiuri. Oglinzile erau sub forma unor pătrate și acopereau pereții laterali și tavanul, iar la intersecția lor se găseau tuburi de lumini albastre pe o parte și verzi pe cealaltă, alternate cu lumină albă la un anumit interval de timp.  Pe peretele din fundal era o oglindă imensă care mărea spațiul, refleta întreaga suprafața acoperită cu oglinzile mici și care, pe de-asupra, reflecta proiecția de pe peretele opus. Reflexia consta în expresia „visible forever” în fața căreia pâlpâia prefixul „in”, prefix care îi dădea întreg sensul peste cap.

            Atmosfera era una destul de apasătoare și oarecum obositoare. Reflexiile de lumină erau extrem de intense datorită întunericului din încăpere și erau copleșiatoare pentru ochi. Cu cât le priveai mai mult cu atât păreau mai intense și numărul lor creștea, ajungând să te copleșească. Dar în același timp te simțeai cumva … singur și înfricoșat. Vedeai lumină peste tot dar era prea mult, te vedeai pe tine, dar vedeai și felul în care te descompuneai într-o mulțime de fragmente, vedeai totul într-o singură piesă de oglindă, dar nu vedeai nimic dacă nu te uitai la întreg ansamblul. Jocul proiecției din fundal amintea de un film de groază, iar acel zgomot de frecvență joasă care se auzea de pretutindeni și pe care nu îl sesizai imediat, amplifica toată această stare de înfricoșare.

            Iar în acel moment conștientizai că tu ești doar o parte a ansamblului. Eul tău se descompunea și se recompunea într-o cu totul altă formulă. Nu era o simplă multiplicare a imaginii tale, ci un semn de alarmă a faptului că tu faci parte din tot ceea ce te înconjoară. Deveneai invizibil chiar dacă te uitati la o reflexia a ta, dar deveneai vizibil dacă te uitai la ansamblul din care reflexia ta făcea parte.

            Referințele și sursele de inspirație ale lucrării sunt multiple, în mod special motivul oglinzii: Matrix, Alice in Wonderland, Divergent, mozaicul atât de des utilizat, iar lista poate continua. Iar cu toate acestea Daniel a rămas la tema descompunerii eului. E fascinant cum în ziua de astăzi, în care fiecare individ își caută propria identitate, propriul eu, Daniel vrea să descopună acel eu, vrea să ne amintească ca la sfârșitul zilei rămânem partea a ceea ce ne înconjoară, indiferent că ne dorim asta sau nu. Însuși titlul expoziției vrea să evidențieze felul în care Daniel se joacă cu conceptual de identitate, de descompunere a acesteia și de recompunere aproape automată, și mai ales vrea să ne amintească de faptul că invizibilul devine vizibil dacă îl cauți suficient.

             Un concept similar a avut și pentru o lucrare anterioară, amplasată pe strada Iuliu Maniu (din Cluj-Napoca). In vitrina uneia dintre clădiri a asamblat un panou din fragmente de oglinzi asemănator cu cel din această expoziție. Ceea ce era interesant la lucrare era felul in care clădirile de vis-à-vis se reflectau. Mai bine zis, părțile care se reflectau. Vedeai acele clădiri dintr-un cu totul alt unghi, și observai detalii care până atunci îți scăpaseră privirii. Ceea ce era de-a dreptul izbitor era faptul că descompurerea lor ajuta la creerea unei alte indentități a aceleași clădiri. De menționat e că strada are în sine un efect de oglindă, deoarece clădirile de pe partea dreapta sunt identice cu cele de pe aprtea stângă, iar fragmentarea imaginii lor prin adăugarea și mai multor oglinzi a ajutat de fapt la creerea identității lor.

            În cel de-al doilea sector al expoziției, care, cum spuneam anterior, a fost intitulat „Urmărește iepurele alb”, erau expuse o lucrare și prezentarea scrisă a expoziției, compusă de curator, Roxana Modreanu. Lucrarea, scufundată de asemnea în întuneric, era luminată de un neon negru, dându-I acelui iepure pictat alb o alură fantastică. Iar această atmosferă ireală era accentuată de proiecția la diferite intervale de timp a cuvintelor „it is real” („este real”). Lucrarea amintește și mai mult de Alice in Wonderland datorită prezenței iepurelui ca motiv. Faptul că e pictat pe negativ și că e vizibil doar datorită acelui neon negru, e o altă expresie a titlului expoziției. Iar toate aceste lucrări demonstrează preocupările pe care Daniel Popescu le are și întrebările pe care și le ridică și, bineînțeles, felul în care caută răspunsul lor.

 ENG:            Daniel Popescu have had recently a personal exhibition entitled in_­[visible]. The exhibition took place in Matei`s House Gallery of University of Art and Design Cluj-Napoca (Romania). The curator of it was Roxana Modreanu and the exhibition was open till March 2, 2017. Because of the space, the exhibition was divided in two. The first sector contained the most important work of the exhibition. The second sector contained a projection of some words and a painting of a rabbit made in negative. This sector had a subtitle of its own: Follow the white rabbit.

            Like I was saying previously, in the first sector was the main work of art. And I can afford to call it the main one because it was the artwork that created the most powerful visual impact and it was the work that made people spoke more. Also, in this work the investment was bigger, Daniel Popescu affirming that the amount was over 5.000 euro, excluding the rest of the money that went into the other parts of the exhibition, and also, for this work the assembly was the longest.

            In a dark room a light explosion was waiting for you. The reduced space, but roomy enough, of the pavilion, was covered in 36.000 pieces of mirrors, placed in different angles. The mirrors were in form of squares and they were all over the side walls and on the ceiling and at their intersection there were blue light on a side and green lights on the other, changed with white lights on a specific period of time. On the background wall was a huge mirror which increased the volume of the space, which reflected the entire portion with the smaller mirrors and which reflected the projection from the opposite wall. The projection consisted in the expression visible forever , and in front of it flickered the prefix in, which change its entire sense.

            The atmosphere was overwhelming and somehow tiring. Because of the darkness of the room the light reflections were more intense and they were overwhelming for eyes. The more you looked more intense they appeared and their number increased. But at the same time you felt somehow… alone and scared. You could see light everywhere but it was too much, you could see yourself, but you also could see how you were decomposed in pieces, you could see every part of it in just a piece of a mirror, but  you couldn`t see anything if you wouldn`t look at the whole assembly. The projection from the background reminded of a horror movie and that low frequency sound heard from all over the place, which you wouldn`t grasp immediately, amplified this whole scary atmosphere.

            And in that moment you realized that you are a part of the assembly. Your ego was decomposed and recomposed in a different formula. It wasn`t a multiplication of your own reflection, it was a sign of alarm for you to remember that you are a part of your environment. You became invisible even if you looked at your own reflection, but you became visible if you looked at the entire assembly were your reflection belonged.

            References and souses of inspiration are many for this art work, especially the mirror motif: Matrix, Alice in Wonderland, Divergent, the mosaic so frequently used, and the list can go on. But even so, Daniel Popescu remained to the decomposition of the ego theme. It is fascinating how nowadays, everyone is looking to find their own individuality, their own self, and Daniel wants to decompose that self, that ego, to remind us that at the end of the day we are still part of what it is around us, even if we want that or not. Even the title of the exhibition shows how Daniel Popescu is playing with the individuality concept, with its decomposition and immediate recomposition, and he wants to remind us that the invisible can became visible if you look close enough.

            A similar concept he had for a previous work, located on Iuliu Maniu Street (in Cluj-Napoca, Romania). In the showcase of a building on that street he put a panel covered in small pieces of mirrors, similar with the one from the exhibition. The interesting part was the way the buildings from across the street were reflected. Well, the fragments of them. You could see those building from another point of view, and you could observe details that you missed till then. The most striking part was that fact that the decomposition of those buildings made another identity for them. To mention that the street itself has a mirror effect, the buildings from one side are identical with the ones from the other side, and the decomposition of them, by adding more mirrors, helped to create their own identity.

            In the second sector, like I said before, it was entitled Follow the white rabbit, were shown a piece of work and the written concept of the exhibition, made by the curator, Roxana Modreanu.  The art work was light up from the darkness by a black neon, making that rabbit to look unnatural. This unrealistic atmosphere was accentuated by the projection of the words it is real, at a specific period of time. The art work reminds even more of Alice in Wonderland because of the rabbit as motif. The fact that it is painted on the negative and it can be visible just in a black light, is another way of expressing the title of the exhibition. And all of these art works proves the concerns that Daniel Popescu has and the questions that he asked himself, and, of course, the way he tries to respond to them.

ARTICOL SCRIS DE / ARTICLE WRITTEN BY ALEXANDRA-GEANINA BURTIUC